CULTURA » Religie


« BACK

Blestemul Faraonului


De Cristian Tudor Popescu Motto : În fiecare neica Ion Zace câte-un Champollion

   O mochetă imensă, verde ca o pajiste a cerului. Stoluri de bărbati în vesminte albe, tânguindu-se cu ochii pironiti în gol, antrenati într-un legănat continuu, mecanic. Câte un singuratic, în djelabaua cenusie de toate zilele sau chiar într-un impecabil costum european, tolănit într-o rână, la baza câte unuia din stâlpii care sustin bolta monumental ă. Aceeasi privire goală, fără obiect. Mătănii prefirate absent si, în plus, tăcerea. La margine, chiar lângă perete, întinsi fiecare pe covorasul său, niste .clienti permanenti., oameni care vizibil nu au alt acoperis decât moscheea. La iesire, fără să calce pragul, stau si sporovăiesc femeile, asteptându-si bărbatii. Într-o încăpere alăturată, un soi de colibă din pietricele smărăldii si fier forjat iradiază o lumină verde, molcomă, făcându-te să te simti ca în tara Oz. Cei care înconjoară mormântul sacru al imamului Hussein stau cu ochii închisi, cu bratele asezate pe bara despărtitoare, cu palmele în sus, ca sinucigasii după ce si-au tăiat venele. Pentru ei, tu nu existi. Nici tu, nici lumea în ce are ea mai urlător si trist.
   În marea moschee Hussein din centrul orasului Cairo am înteles că poti, ca ghiaur, doar să întelegi Islamul, nu să-l si percepi cu adevărat vreodată. (Intuisem asta în muntii calcinati de lângă Marea Moartă, dar atunci eram mai tânăr si era război.) Iar Islamul, potrivit credintei nestrămutate a musulmanilor, e pretutindeni, nu-i neapărat nevoie de o moschee, e bun si cerul de deasupra Saharei. Am văzut câteva din marile deserturi ale globului. Nici unul nu seamănă cu Sahara. Prin Gobi, prin Takla Makan sau Kâzâlkum, mai zăresti câte-un jnepenis prizărit, o mlastină sărăturoasă, niscai stânci sfâsiate, o crevasă, un deal, ceva. În Sahara, întinderea gălbuie, vălurită de dune curbate fin, este pur si simplu nemărginită, irevocabilă, coplesitoare. Îti închide toate orizonturile. Este adevărul absolut al Entropiei. Aici poti să constientizezi ridicolul tragic al existentei umane ; nu numai solidaritatea de familie, grup sau rasă, dar nici măcar cea planetară, nici înfrătirea cu sobolanii, mormolocii si toate bacteriile nu înseamnă, matematic vorbind, nimic în fata Nimicului, care e adevăratul si nepăsătorul rege al Universului. Am ridicat un pumn de nisip. Era fin ca făina sau cenusa. Oricât l-ai fi strecurat printre degete, nu puteai să-i distingi unitatea primară. M-a cuprins o ametitoare senzatie de vomă. Sfinxul, în schimb, celebrul Sfinx, m-a lăsat cam perplex. Yassaid (domnule), îi zic călăuzei, asta e vreo machetă făcută mai de curând pentru uzul turistilor, du-mă, nene, la ăla originalu., ăla marele. Păi nu, zice arabul meu, amdurillah (multumită Domnului) ăsta e, altul n-avem. Mă mai uit o dată. Domnule, ce să zic, o statuie si-atât. N-are mai mult de 15-20 de metri înăltime si 30 pe lung. În fata lui e un soi de gropan rectangular în care mai sunt niscai vestigii faraonice. Chiar în spate, piramida lui Kefren. Și deodată, înteleg. În toate, dar în absolut toate reproducerile fujicolor în care l-am văzut până acum, Sfinxul e fotografiat dintr-un contraplonjeu mai mult sau mai putin accentuat, adică din groapa din fata lui, cu piramida pe fundal. De aici senzatia de măretie megalithic ă, pe care poate s-o dea orice dacă se filmează atent de jos în sus. În schimb, piramidele, asezate exact în ordinea indicată de manualul de istorie, adică Keops (Khutu), Kefren si Mykerinos, sunt chiar colosale. Dar nu respiră o măretie a inteligentei sau a credintei. Respiră megalomanie necromaniacă. Domul din Köln sau Notre Dame de Paris se vede că nu sunt clădiri făcute pentru om. Turlele lor severe, încadrând navele monumentale, caută cerul. Aerul de noblete ascetică al goticului este cu adevărat zguduitor. Vârfurile piramidelor, în schimb, cu toate că se înaltă mult mai sus, sunt doar niste supertuguiuri asezate pe burta mumificată a unui mort. Niste tumuli supradimensionati, piatră pusă peste piatră într-o încăpătânare cretinoidă (cu atât mai rizibile toate geometricăriile care stau la baza construc tiei lor) de a învinge Timpul, Marele Vidanjor al Istoriei, singurul care încheie conturile cu dictatorii, oricât de atotputernici si de cruzi si de imbecili ar fi ei. Poate că o imagine mai exactă a acestor .monumente. ar da-o dublarea lor de câte-o piramidă formată din osemintele sutelor de mii de insi morti în timpul constructiei. Perechea acestui ansamblu .arhitectonic. ar putea fi Casa Poporului, mai ales că au o soartă comună : la început, piramidele erau acoperite de sus până jos cu o pretioasă marmură albă, ciordită apoi sistematic, odată cu prăbusirea faraonilor, până la ultima bucătică. Îmi manifest totusi dorinta de a pătrunde într-o piramidă. Călăuza strâmbă din nas. I-o fi frică de duhul si blestemele faraonului. Mie nu. Adică nu de faraon, ăla e un pachet de ciolane în cârpe, ci de mutrele ciocolatii suspecte care roiesc pe lângă cămilele pe care-i suie gratis pe fraieri si pe urmă nu-i mai dau jos decât pentru 10 $. O lovitură de pumnal în spinarea unui străin sau o rafală de automat într-un autocar plin sunt sporturi appreciate pe aici de către comandourile fundamentaliste. Strâng în buzunar sisul meu cu buton, de care nu mă despart niciodată, nu că mi-ar folosi la ceva dacă ăstia chiar se pun să mă termine, dar îmi dă un sentiment de sigurantă. Insist să intrăm. Călcându-si pe inimă, pentru a proteja bunele relatii româno-egiptene, Stalker mă conduce la resedinta hoitului d-lui Mykerinos. Intrăm într-un coridor bortelit, scund, în care trebuie să mergi semicocosat. Lumină . ioc, ne descurcăm cu lanterna. După nici zece metri mă opresc ca trăznit. Blestemul faraonului functionează mai ceva decât gazul letal sau toxina care i-a ucis pe Howard Carter si Lordul Carnarvon, temerarii care au pătruns în mormântul lui Tutankamon din Valea Regilor. Văzând că m-am oprit, Stalker îndreaptă lanterna în jos. O plantatie de căcati din diverse epoci istorice, unii pietrificati de timp, altii mai să scoată aburi, ticsesc pardoseala. Putoarea putea, pe legea mea, să îngenuncheze si-un cămiloi adult. Ghicesc rânjetul Stalkerului în beznă. Afară, aerul prăfos mi se pare ozon curat. Ne întoarcem spre baza dealurilor, unde e un bazar--restaurant. Turisti putini, dar japonezii sunt nelipsiti. Minte cine mai zice în ziua de azi că a văzut pur si simplu castelului de la Heidelberg, Tour Eiffel, Cuiul lui Washington sau Turnul Londrei. Nu putea să le vadă decât în cadru cu cel putin un nipon de sex incert, cu sort, pălăriută sI nikkon, zâmbind extrem de fericit. Ne îndepărtăm de platoul Giseh. Pe marginea soselei, pancarte alb pe albastru : .Welcome to Egipt, land of eternity and happiness !.. Judicios si promitător : mai întâi eternitatea, pe urmă fericirea. Cum era zicerea aceea antică : .Lumea se teme de Timp, iar Timpul râde de piramide., parcă...



« BACK