CULTURA » Poezie


BACK

Nichita Stanescu o ruda a lui Adrian Paunescu

Cristian Tudor Popescu

      Nu lam cunoscut pe Nichita Stanescu. Daca neam fi vazut in viu, probabil ca nu miar fi fost deloc simpatic nici eu lui. Dar pentru ca nu neam intalnit niciodata, pot sa scriu despre un om alcatuit din cuvinte si imagini fara sa ma poata banui cineva ca as fi avut ceva personal de impartit cu el. Dupa parerea mea, Nichita Stanescu reprezinta cel mai grav caz de fabricare a unei false valori artistice si morale din literatura romana. Artistic vorbind, mi se pare o imensa nedreptate plasarea sa de catre lumea literara deasupra unor Marin Sorescu, Ileana Malancioiu, Leonid Dimov, Cezar Baltag, Ana Blandiana ca sa dau doar cateva exemple. Cat priveste sfera moralei... Imi amintesc ca pe o culme a confuziei zvonul raspandit prin carciumile literare si preluat de presa imediat dupa '89, cum ca N.S. ar fi prevestit Revolutia prin nu stiu ce versuri cu tineri" si decembrie". Asa ceva era fundamental imposibil, intrucat N.S. a fost, pana la decesul sau, in 1983, in mod constient si declarat, un stalp al sustinerii sistemului ceausist prin propaganda literarartistica, o ruda a lui Adrian Paunescu. La inceputul carierei sale, el a facut acest lucru explicit. Prima poezie din primul sau volum, Sensul iubirii (1960), se incheia asa: Cu timpuacesta boltii ii supun/rubine si smaralde, ametiste/si caramida trupului mio pun/la ridicarea lumii comuniste.". Ca sa nu lase loc vreunei umbre de indoiala, N.S. isi dedica poeziile cui trebuia: Internationala la aniversarea lui Vladimir Ilici (Va fi o judecata neinduplecata/iar numelui ei poti sai spui PACE/ori LENIN poti sai spui,/are acelasi inteles". Unui fascist (Ascultand sunetul inalt al steagului rosu/pe carel tin in maini,/te privesc si iti spun (nici un erete numi intretaie firul linistit al privirii):/Temete!"), Sirena lui Roaita (Strigatul rotitor al sirenei/acopera palatele stapanilor..."), Cantec Partidului. In aceasta din urma poezie, inchinata Partidului, apare un vers emblematic pentru intreaga lucrare poetica a lui N.S.: Spre trilobiti o lume veche se cufunda/". Asezonarea cantarii comunismului cu trilobitii asa intelegea sasi justifice prostitutia artistica N.S., plasand langa propaganda ordinara cuvinte, fraze, concepte, poezii intelectualiste", savante", nobile", inalte", nepatrunse". La inceput, pesemne ca tovarasii se vor fi temut ca trilobitii aia sa nu fie un soi de trotkisti, apoi dupa ce iau prins metoda lui N.S., au zis: Just, tovarase poet!" Mai tarziu, N.S. na facut decat sa scoata Partidul din versuri si sa lase trilobitii", obtinand mirarea ignoranta, dar linistita, admirativa si complice a securistilor si activistilor: Mare poet!"Spunea un biograf al lui N.S. ca poezia lui de dupa 1964 a insemnat o lovitura data establishmentului, ca a luat prin surprindere autoritatile. Nimic mai fals. Marea gaselnita a lui N.S. a fost ca a intuit la timp posibilitatea ca o poezie abstracta", filosofica", spirituala", geocosmica", o poezie poetica" sa fie exact ce asteptau autoritatile comuniste pentru a mima, fara nici un risc, asazisa deschidere, de care aveau nevoie politic. Succesul lui a atras in avalansa un fenomen si mai nociv: o gramada de critici si alti scriitori sau apucat cu grabire sal laude sau sal imite pe N.S., vazand ca tine", ca aici era o paine de mancat. Cariera lor a ajuns sa depinda intrun fel sau altul de N.S. fereasca Dumnezeu sa le comunici niste simple si neplacute fapte in legatura cu N.S., esti etichetat pe loc drept dusman al valorilor". Toti insii literari cu care N.S. a baut prin vreo bomba si lea scris cate un vers" pe versoul notei de plata, il sanctifica buimac si astazi. Moartea lui a fost ornata cu accente de tragedie antica, ea producanduse de facto, prin consumul asiduu de bauturi alcoolice si tigari pana a cedat organismul. Altminteri, N.S. na incercat nici un stres din partea societatii comuniste, in care a trait foarte comod. Rar un titlu mai nepotrivit decat O viziune a sentimentelor" (1964).

      Nu cred ca N.S. era strabatut de vreun sentiment, cel putin cand scria. Mai toata poezia lui mi se pare pusa cu mana". Nu e nimic inlauntrul strofelor care sa te cutremure, sa iti dea senzatia haului, a retezarii, a durerii, a iubirii. Ma indoiesc ca N.S. a suferit vreodata cu adevarat in viata lui. Sentimentele" sunt calculate poetic, simti mereu stradania de a obtine efecte" lirice. Nu percep nici un vers ca fiind rupt din suflet. Teoretic, asta nar fi o problema, exista atatia mari poeti de cap" Arghezi, de pilda. Dar ce poate sa creeze in noi Arghezi cu sintagma sarutanduti talpa unui picior" (De cand miai pus capul pe genunchi, mie bine./ Nu stiam ca ma voi vindeca de mine cu tine./ Vorbele, gandurile, impletirile crezusem cami ajung./ Nu stiam. Au zvacnit umerii, au crescut bratele: fusesem ciung/ Miam simtit coapsele, gleznele, spinarea tari ca un luptator./ Mam vindecat si mam nascut, sarutanduti talpa unui picior (Inviere), in vreme ce N.S. produce un text" de playboy utecist de Casa de Cultura care are si note mari la limba romana": Spunemi, daca teas prindentro zi/si tias saruta talpa piciorului,/nui asa ca ai schiopata putin, dupa aceea,/de teama sa numi strivesti sarutul?..." (Poem) Intre doua elogii absconse (daca nu se intelege nimic, e de bine"). N.S. dedica poemul Omulfanta de data aceasta nu Partidului sau lui Vladimir Ilici Ulianov Lenin, ci lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel. Dedesubt e un poem hegelian", nimic altceva decat trilobitii" ramasi fara Partid: Nu se stie cine mananca pe cine./ Omulfanta azvarle mari piramide/ de vid/ peste mari deserturi.// El se apropie, se apropie,/ Intalneste sfera/ Si are vederea aerului/ si a simunurilor// El mananca o frunza,/ Dar o mananca pe dinauntru/ El este afara pantec/ Si inauntru gura cu dinti./ Nu se stie cine il mananca pe cine/" si tot asa pret de trei pagini. Daca ma intrebati, o sa prefer oricand orice poem proletcultist al lui Labis genului acesta de randuri filosofarde, fara legatura cu poezia, care abunda in opera stanesciana. Bineinteles, se poate gasi cineva sami spuna ca si Eminescu a fost influentat de filosofia germana... Apropierea N.S. Mihai Eminescu mi se pare una dintre cele mai revoltatoare ivite in convorbirile literare. Eminescu a fost, mai intai, un om profund moral, un monstru de corectitudine si bun simt asezate pe o gandire independenta si patrunzatoare, care iau permis sa nu faca nici un compromis cu politica vremii. Nu stiu cu ce sa ocupat N.S. in afara de a bea si a scrie poezii, uneori pe servetele, dar Mihai Eminescu a muncit ca un hamal facand gazetarie ani in sir, distrugandusi in plumbul si praful redactiei, creierul lui puternic si sensibil. Suferinta, bucuria, gandul, iubirea tasnesc din Eminescu ca sangele dintro carotida taiata. Nichita Stanescu se inrudeste cu Adrian Paunescu in planul cardasiei cu sistemul ceausist. Dar nu au avut aceeasi tinta: pentru Paunescu, literatura a fost sau a devenit o etapa intermediara, o trambulina, un mijloc spre scopul ascensiunii politice. Paunescu a visat sa fie seful a tot, ceea ce intrun fel a fost bine, pentru ca a mai lasat in pace poezia, ca tot nu mai avea cei face. Stanescu a vrut un loc in raftul intai al literaturii romane. Sia construit cu rabdare o imagine de poet boem, betiv fluturatec, desprins de cele lumesti, bantuit de poezie din culcare in sculare. Grandilocventa jenanta cu care isi recita productiile in fata camerei de luat vederi, cabotinismul gravitatii si esentelor cu care debita banalitati si stupizenii, puzderia de oh!uri si ah!uri, aerul de lunatec", de inger" obez, toate acestea erau menite sa imprime in capetele celor usor de prostit ideea ca poezia da navala din toate partile peste Stanescu, care nu mai pridideste sa o receptioneze si sa o distribuie publicului insetat de versuri" ininteligibile. Strategia aceasta, asemanatoare cu a lui Nicolae Breban, urmarea impamantenirea ideii ca Nichita Stanescu e un geniu. Dupa ce manipularea asta a reusit, cand numitul Stanescu rosteste sepulcral cosind aerul cu mainile: Omul este frunza vazuta de om/ Omul este floarea mirosita de om/ Omul este calul calarit de om/ Omul este piersica gustata de om/ Omul este marea pipaita de om/ Omul este roata/ Omul este laptele de capra baut de om" etc. etc. (dar un sprit de vara, ofiteresc, el de ce nu e omul? n.m.) o lume intreaga de chibiti cade pe spate: Fenomenal! Ce profunzime! Ce simplitate! Astea sunt Elementele Poeziei, cum Euclid a facut Elementele Geometriei!" Usa mereu deschisa a apartamentului sau prin care se perindau cohortele de amici dornici sa se frece si ei oleaca de gloria lui Nichita" (pertuul isi are si el rolul unicator si totodata unificator cu laudatorii), chefurile interminabile, amorurile furtunoase, toate au contribuit la fabricarea legendei geniului poetic din Amzei. De N.S. sau agatat ciorchine critici, poeti, prozatori care vedeau ca el are o relatie privilegiata cu stapanirea comunistosecurista. Cel mai adesea am dat peste versurile lui Stanescu recitate din memorie de culturnici si maiori de cenaclu. Tot felul de militieni si cadristi se mandreau cu dedicatiile maestrului. Urmare din pagina 1 Din pacate, am intalnit si intalnesc si oameni seriosi, cu creier si bunsimt, care se incapataneaza sal considere un poet mai mare decat este. Nu stiu ceas putea sa fac! Cel mult sai rog sa mai citeasca o data. Sa ne intelegem: nu incerc nicidecum sal scot pe Nichita Stanescu din Istoria literaturii romane. Cred insa ca el, ca si Adrian Paunescu, a ales calea facila si inselatoare a gloriei, a improscat cu mult prea multa spuma in loc sa incerce sa se cufunde intrun costum greu de scafandru, in genune, acolo unde nu sunt reflectoare, aerul e putin, presiunile sunt imense, betia adancurilor te poate ucide mai repede decat betia. Din miile de pagini ar trebui stransa in mod onest o carticica poate cu nu mai multe pagini decat buletinul de identitate al poetului iar restul ar trebui pur si simplu arse, sterse din fata ochilor. Aduc o prima contributie la Buletinul Nichita Stanescu transcriind acest splendid



Peisaj cu batrani

Sau tocit sandaua, talpa, osul
drumul, pamantul, lava.
E mai mult loc liber, ne putem intinde
in fusul spatiului gol, orgoliul, slava.
Chiar si aerul sia tocit vanturile
de penele, si ele tocite.
E mai mult loc liber, ne putem intinde
mai lenes zborurile obosite.
Sufletul sa tocit de alte suflete,
Iar bataile inimii, nemaiintalnind
nici un spatiu care sa le rasfranga,
se umfla si explodeaza, rand pe rand.
Ce lumina slabita! Raza joacan ea insasi
Cantro teava prea lunga, si sunetul ud
se risipeste in cercuri atat de largi,
incat cuvintele
Cad printre ele si nu se aud.


BACK