CULTURA » Literatura


BACK

Eliade si Maitreyi - cealalta jumatate a povestii

  • Interviu cu Chitrita Devi
Interviu realizat de Adelina PATRICHI

In anul 1996, plecam pentru prima data in India, in vederea realizarii unui serial pentru TVR. Obiectivele mele erau Misiunea Ramakrishna din Calcutta si Universitatea infiintata de Tagore in Shantiniketan. Aveam si un obiectiv ascuns, la prima vedere imposibil. Aflasem ca in Calcutta traia o persoana care ii servise ca model lui Eliade pentru un personaj-cheie din romanul de dragoste Maitreyi. In Romania se stia ca micuta Chabu, sora lui Maitreyi, fetita care declansa toata tragedia despartirii celor doi iubiti, povestind mamei sale ce a vazut, a murit de mult, inca de pe vremea intamplarilor descrise de Eliade. In carte, personajul Chabu innebunea si murea inca de la varsta de 11 ani. Parea ca nu mai exista nici un martor in viata al adevaratei povesti. Si, totusi, nimic nu era mai departe de realitate decat aceasta presupunere, bazata pe marturisirile repetate, menite sa ne induca in eroare in multe privinte, ale lui Eliade, conform carora povestea lui era una adevarata. Chabu, pe numele intreg Chitrita Devi, era, dupa 66 de ani de la evenimentele descrise de carte, in anul cand soseam eu in Calcutta, bine, sanatoasa si traia cu sotul ei intr-un superb apartament din Ballygunge, in centru. Eliade ii ucisese parca moartea, "omorand-o de tanara in paginile romanului sau. Ei bine, speram sa o pot vizita si sa vorbesc cu ea despre dragostea dintre Eliade si Maitreyi.

Usor de zis. Imaginati-va, insa, sosirea mea intr-un crepuscul supurand cu trupuri intunecate, intr-un oras unde oamenii traiesc, muncesc, iubesc, mor in fata ta, pe pavajul strazii, si mai putin in intimitatea caminelor lor. Peste inca doi ani, cand ma intorceam in Calcutta, aveam sa gasesc un oras aproape curat, complet transformat, ca urmare a dedughenizarii strazilor, dar nu voi putea uita niciodata Calcutta aceea inspaimantatoare a anului 1996, disparuta astazi pentru totdeauna, depozitata doar in amintirea celor care am avut prilejul sa o cunoastem. Mormane imense, un trafic stradal parca alcatuit din ghemotoace incalcite de fieraraie ruginita, oameni crescuti din pamant ca ciupercile, barbati uscativi tragand in goana dupa ei ricse, cladiri zugravite strat peste strat, in culori tipatoare diluate de muson si transformate in guase gigante, mirosuri necunoscute, pe care nu le poti fixa senzorial - nici parfumuri, dar nici duhori - majoritatea aveau sa se inscrie, mai tarziu, in sectorul mirosurilor mele cele mai dragi.

Ce loc putea sa mai aiba o poveste veche de dragoste (pe care pana atunci o judecasem dupa coordonatele vietii simple de acasa), acum, in acest amalgam nou si infricosator de senzatii? Ce lume era asta, in care oamenii, iata, cand mi-am recapatat graiul si am inceput sa leg prietenii, nu voiau sa vorbeasca despre Eliade? Nu voiau sa auda de acest "tradator" care a vorbit lumii intregi despre felul in care a sedus-o pe Maitreyi, fiica marelui filozof Dasgupta. Unde mai pui ca majoritatea erau convinsi ca Eliade orbise la batranete, ca urmare a formularii metaforice din finalul cartii, apartinand lui Maitreyi, unde Eliade o privea cu ochi goi, fara lumina. Toti imi vorbeau de "romanul care a orbit".

Tot rationamentul mi s-a dat peste cap. Avea sa fie mult mai greu decat imi imaginasem. Fete tinere, care vorbeau cu drag despre Na hanya te, scrisa de Maitreyi (replica ei, peste ani, la romanul lui Eliade, carte aparuta pentru prima data in varianta romaneasca in 1992, la Editura Romanul, sub titlul Dragostea nu moare), nu voiau sa auda de romanul lui Eliade. Daca voiam sa inteleg ceva, mi-am spus, trebuia sa incep sa judec ca indienii. Cand am citit cartea lui, imi spune Shangamitra Sarkar, o prietena buna, specialist in relatii internationale, m-am gandit imediat ca el nu vorbeste despre dragoste, ci despre o atractie senzuala, despre o pasiune trecatoare, de adolescent, cu egoismul aferent. Daca la Maitreyi am gasit dragoste adanca, la el nu. Poate si pentru ca el si-a scris romanul la tinerete, iar ea l-a scris pe al ei la o varsta inaintata. Dar poate e vorba si de diferenta de conceptie intre cultura occidentala si cea orientala. Nu pot vorbi in numele tuturor bengalezilor, dar celor ca mine, inca majoritatea, care cred in traditia indiana, bengaleza, le-a displacut romanul lui. Stii, la noi occidentalizarea a inceput de ceva vreme, asa ca modul nostru de a gandi se schimba si el. Eu nu cunosc oameni carora sa le fi placut La Nuit Bengali (Maitreyi). Sexul e parte integranta din dragoste, e drept. Cand o persoana e tanara, trebuie sa mentina un contact fizic... Cum spune un poem de Tagore: «Daca un moment am uitat de mine, iarta-ma». Deci, iata, sexul exista. In ultima instanta, trupul e acela care ne poarta in el. Deci, orice am vrea sa exprimam, o facem prin trup. Nu poti ignora acest lucru. Numai ca trupul nu e totul. Trupul moare, se usuca, dragostea insa nu. Este mesajul cel mai important al cartii Na Hanyate. Dragostea! Cand am citit-o, am privit-o ca pe o poveste de dragoste. O tanara fata se indragosteste de un barbat din Romania. Si il iubeste pentru tot restul vietii ei. Ea pastreaza aceasta dragoste, dar ceva face ca ea sa nu se poata marita cu el. Dragostea ei e inca vie. In orice relatie de dragoste, ia parte si trupul. Prin trup, putem exprima multe. Uneori ochii, alteori buzele, sau alta parte din trup imi pot exprima dragostea. Dar nu trupul primeaza, ci dragostea. Cand am citit romanul lui, cu 3-4 ani in urma, tradus in bengali, am gasit, fireste, tot o poveste de dragoste, dar mesajul principal era dragostea fizica, nu dragostea in conceptia noastra, indiana.

Profesoara de filozofie Bhavani Ganguli sustine ca nu a citit opera filozofica a lui Eliade, din cauza ca face parte dintr-o lunga traditie in sanscritologie si studiaza intotdeauna originalul unei carti. Se pare ca a citit insa Maitreyi, dar ezita sa se pronunte. Stiu despre el ca a fost aici, in Calcutta, cu multi ani in urma. Oamenii il cunosc mai ales ca urmare a cartii scrise de Maitreyi. Cartea ei e draguta, cu o filozofie sanatoasa, dar sunt portiuni care nu imi plac. Pentru mine, literatura trebuie sa aiba valoare estetica. In unele pasaje, cartea trece dincolo de asta. Si asta nu-mi place.

Si daca bengalezii obisnuiti nu deschideau gura, cum sa o faca familia lui Maitreyi? Am sunat-o pe nora ei, care mi-a vorbit cu amabilitate si m-a ametit cu eleganta. Nu mi-a zis nici da, nici nu, dar imi devenise limpede ca nu voi afla nimic de la ea. Familia s-a strans ca o fortareata in jurul povestii de dragoste, iar faptul ca veneam din Romania, mai mult decat atat, de la Televiziune, era cu atat mai compromitator pentru mine. Impreuna cu indianistii romani Dana Sugu (cea de la care aflasem pentru prima data de existenta micutei Chabu, astazi o venerabila batrana doamna, in Calcutta) si Vlad Sovarel, amandoi cazati la misiune, am cautat, timp de doua saptamani, o portita, o intrare ascunsa in formidabila fortareata. Nu voiam sa ne dam batuti. In definitiv, toate lucrurile se legau intre ele, deci cu siguranta duceau undeva. Pentru ca in India superstitiile, semnele, fatalitatea sunt la ele acasa. Cu patru ani in urma, prezentasem in emisiunea "Cultura in lume" cartea Dragostea nu moare, la aparitia ei. In prima mea emisiunea la TVR, in 1991, despre Tagore, invitata mea in studio fusese Amita Bose, cu care am vorbit in culise despre Maitreyi. Acum ma aflam la Misiunea Ramakrishna, locul unde, cu aproape un sfert de secol in urma, intr-o dimineata de septembrie, la sfarsit de muson, Sergiu Al-George o astepta pe Maitreyi Devi, pentru el pana atunci doar personaj de roman. Anul urmator, in preajma Revelionului, Maitreyi pleca in Romania, unde Amita Bose, concetateana ei, si Sergiu ii povesteau continutul romanului care ii purta numele. Si de aici pana la hotararea ei de a da o replica celebrului roman, scriind altul, a fost cale scurta.

Intr-adevar, toate aceste coincidente nu au fost in van. De la un al patrulea roman (si ultimul) aflat in acel moment in Calcutta (Cristian Coseriu, stabilit si casatorit acolo), am aflat numarul de telefon al Chitritei Devi, sora lui Maitreyi, micuta Chabu din roman. Ironia sortii a facut ca Eliade sa o ucida in cartea lui chiar pe micuta sora a lui Maitreyi, astazi singura supravietuitoare dintre persoanele care l-au inspirat pe Eliade in crearea personajelor sale. Culmea ironiei, un regizor bengalez imi spune ca pe afisul filmului lui Nicolas Klotz, ecranizare a cartii lui Eliade, afis preluat si de coperta ultimei editii franceze a romanului (la Gallimard, in 1996), este aleasa exact scena mortii micutei Chabu. Nici despre ecranizarea aceasta nimeni nu vrea sa vorbeasca. Un regizor premiat in India imi spune ca e un film pornografic si imi da o informatie falsa, aceea ca rolul lui Maitreyi e jucat de Shabana Azmi. Trag o singura concluzie: ca, de fapt, persoana respectiva nici nu a vazut filmul. Si, totusi, ura cu care vorbeste imi spune ceva. Cand, mai tarziu, vedeam si eu filmul, peste cativa ani, nu avea sa imi placa deloc, dar din cu totul alte motive. Spiritul povestii lipsea.

Poeta, traducatoare, romanciera, autoare dramatica si, nu in ultimul rand, sotie, vie si nevatamata, Chabu afla pentru prima data de la noi ca personajul Chabu murea in roman. Confundand, ca si toti ceilalti, realitatea cu fictiunea, nu i-a picat prea bine. Dar batrana doamna, cu ranile lasate de toata aceasta trista poveste inca deschise, cu suspiciunile, umorul, prejudecatile, delicatetea sau ranchiunele ei, ne-a convins de un singur lucru: Eliade a imprastiat multa suferinta in jur, atunci cand, hotarandu-se sa spuna o poveste mai mult sau mai putin adevarata, a uitat sa schimbe numele personajelor principale. A recunoscut-o si el. Povestea aceasta ii inchidea portile Indiei pentru totdeauna. Nu avea sa se mai intoarca aici niciodata.

Am sunat-o deci pe Chitrita, care ne-a spus din capul locului ca ne primeste in vizita, dar nu ne va vorbi despre ceea ce banuieste ca asteptam de la ea. In ziua de 1 martie, in jur de ora 17, am luat un taxi (ieftin in India), eu, Shangamitra, Dana Sugu si Vlad Sovarel. Am oprit pe Ballygunge Circular Road, la numarul 52-A. Apartamentul 26 se afla la etajul 7, unde am ajuns cu liftul. Apartamentul, mobilat cu piese indiene din cele mai diferite, e incantator. Opulenta moderna, in tonurile calde ale Indiei: maro, caramiziu, galben, verde, portocaliu. Sofale, scaune si fotolii cu spatare ca niste serpi din lemn scump, cu perne si suluri in dungi sau cu flori, rafturi cu statuete indiene, o priveliste demna de paginile celor mai moderne reviste de profil. Intram desculti, ca pretutindeni in India.

In spatele Chitritei (asa cum s-a asezat ea pentru interviu), pe perete, un superb portret al lui Tagore. Mi-e teama ca, vazand microfonul mic pe care l-am instalat sub salul care-i invaluie sari-ul, se va inchide si mai mult in ea. Ca totul va suna prea oficial. Nu se intampla asa. Ii subestimez pe indieni. Am uitat ca ei nu se sinchisesc de lentila camerei de filmat indreptata spre ei. In orice caz, nu devin nefiresti, ca europenii. Chitrita se deschide cum nu a facut-o niciodata. Interesant este de urmarit felul in care o face, treptat, pe masura ce o napadesc amintirile, de unde la inceput declara ca nu va vorbi despre "roman". Nu a consimtit niciodata sa dea un interviu despre aceste lucruri dureroase din trecut, care au departat-o de didi (sora mai mare), pe care "o iubeste si astazi", desi nu mai este. Vorbeste mult, trece de la un subiect la altul cand nu te astepti, se intrerupe chemand servitoarea sa ne aduca ceai si prajituri, rade cu pofta, devine melancolica, vorbeste cu o prietena la telefon, ne recita din poeziile ei, ne canta, ne arata poze din tinerete, da un adevarat spectacol. O viata intreaga ni se perinda prin fata ochilor. S-a facut ora opt si nu ne mai lasa sa plecam. Cand, in sfarsit, o face, ne pupa pe toti, ne cere sa-i promitem ca mai venim pe la ea, ne ia mainile in mainile ei si ne conduce la usa cu o vadita parere de rau.

O parte din interviu poate fi cunoscuta deja iubitorilor lui Eliade, pentru ca am montat-o si prezentat-o in filmul in trei parti Dragoste sau foc de paie? Eliade si Maitreyi, difuzat de TVR de trei ori in cursul ultimilor trei ani. Dupa intoarcerea mea din India, o alta coincidenta a facut ca domnul Mihai Dascal, ingrijitorul editiei critice a operelor lui Eliade, sa vada filmul si sa ma contacteze, fiind pe punctul de a termina redactarea volumului 2. Era vorba chiar de Maitreyi. Domnia sa a inclus in volum cateva pasaje din interviu, legate strict de problematica ambelor carti, considerand filmul ca pe un roman al romanelor celor doi, iar aparitia lui Cabu in carne si oase ca pe o mare surpriza pentru cititorii lui Eliade. Punctul de vedere bengalez, neglijat pana acum, isi facea intrarea in scena. In Bengal, oamenii nu cred in varianta lui Eliade, ca dragostea lui Maitreyi s-a finalizat in pat. Or, tot acest resentiment pe care bengalezii i-l poarta lui Eliade este parte din mitul Maitreyi. Si povestea pare sa continue si astazi. Trebuie sa precizez ca este un fenomen restrans la Belgal. In restul Indiei, se stiu foarte putine lucruri despre aceasta istorie. In Delhi, in Himalaya, in Sud, totul ramane inchis intre paginile unor carti.

Redam aici, pentru prima data integral, interviul cu Chitrita. In afara pasajelor folosite in film, exista aici reflectii inedite cu privire la religie si cultura, la strania conditie a femeii in India, perfect libera sa se exprime, dar constransa de propriile-i prejudecati, la viata in cuplu si casatoria prin aranjament, inca practicata pe scara larga in India, desi noua generatie a inceput sa puna pret pe dragoste, tinerii mergand pana acolo incat fug de acasa pentru a se casatori din dragoste. Din pacate, din lipsa unei preocupari pentru tezaurizarea filmelor document, astazi filmul nu mai exista in arhiva TVR.

- Vorbiti-mi despre Amita Bose, despre familia dv., despre tatal si sora dv... Stiti, apoi povestea aceea cu romanul...

- Stiam eu, asta vreti de fapt sa aflati! De asta ati venit...

- Poate ne spuneti versiunea dv.

- Despre asta nu vorbesc cu nimeni.

- Haide sa nu vorbim despre roman. Vorbim despre sora dv., despre...

- Tagore, Calcutta...

- Da, perfect. Ati cunoscut-o pe Amita Bose?

- Da. Se filmeaza deja?

- Da, am inceput. Cand ati intalnit-o?

- Cu multi ani in urma. Am cunoscut-o la sarbatoarea Rabindra Jayanti (Pe 9 mai, in fiecare an, comemorarea zilei de nastere a lui Rabindranath Tagore) la Jorasanko (zona vestita a Calcuttei, unde pe ulita Darpanarain Tagore, se afla castelul lui Tagore, construit in 1867, aducand cu Neushwanstein din Bavaria, iar pe strada Dwarkanath Tagore se gaseste Tagore Thakurbari, conacul familiei Tagore, construit in secolul XVIII de bunicul poetului, unde s-a nascut si a murit poetul). Am tinut o prelegere si, cand am terminat, Amita a venit la mine si mi-a zis: "Nu ma cunosti, dar probabil ma stii dupa nume. Sunt Amita Bose". Auzisem multe despre ea. Scrisese despre sora mea si despre Mircea Eliade. Am devenit prietene si, ori de cate ori venea in Calcutta, ma vizita. Cred ca a venit de vreo 3-4 ori.

- De ce credeti ca a ramas atata timp in Romania?

- Mai intai s-a dus cu sotul. Cand el a parasit Romania, ea a ramas. A iubit mult Romania. A scris mult acolo. Preda si bengali, si sanscrita.

- Cand a fost intalnirea asta? Cu multi ani in urma?

- Vreo 7-8 sau chiar 10 ani.

- Si stiati ca a cunoscut-o si pe sora dv.?

- Da.

- Amita si cu Sergiu Al-George i-au povestit despre cartea lui Eliade. Daca nu erau ei, Maitreyi nu ar fi scris cartea ei. Ce parere aveti?

- Cred ca au fost oameni in anturajul ei care au incurajat-o sa scrie. Pentru ca s-au gandit ca ii va aduce faima. Ceea ce s-a si intamplat. Pentru ca era vorba de o poveste de dragoste intre o indianca si un european. Asa ca s-au gandit ca ar fi interesant. Dar n-a fost bine pentru ea. A suferit, cred. Dupa asta, legaturile ei cu noi, cu familia, s-au rupt de tot.

- In ce sens a suferit?

- In sensul ca, vezi tu, asa ceva nu se face in societatea noastra. Sa scrii despre o poveste adevarata, veche... sa te intorci in timp... Avea doar 16 ani cand s-a intamplat totul. Si cand ai 60 de ani, ca sa scrii despre intamplari atat de indepartate cu sinceritate, trebuie sa reinvii trecutul, sa retraiesti experientele de atunci, sa speli rufe in public... A scris niste lucruri tare ciudate despre familia noastra.

- Vorbiti numai despre cartea ei acum, nu?

- Da. Despre a lui Eliade nu stiu mare lucru. Am citit putin din ea, apoi cineva mi-a spus cam in ce consta si m-am simtit ingrozitor. N-am mai citit-o. Nu vreau sa vorbesc despre asta.

- Stiati ca in romanul lui Mircea Eliade exista un personaj al carui model sunteti? Culmea, dublura dv. literara moare tanara.

- Cine, eu!?

- Da, adica sora lui Maitreyi, personajul din roman. Fictiune...

- Fictiune? Eu cred ca toata literatura e de fapt viata. Nu o poti goli de viata. Toata literatura e de fapt biografie. E parerea mea. Scriitorul rearanjeaza pe hartie diverse episoade care s-au intamplat in jurul lui. Dar Eliade nu a schimbat numele personajelor, nu? Oricum, nu pe al lui Maitreyi.

- Nici numele dv. de alint - Chabu.

- Atunci e scandalos sa ne inventeze alte vieti. Mai ales ca totul e dupa modelul occidental - cu dragoste, sex, moarte. La occidentali, actiunea e totdeauna in afara. Trairile interioare nu atrag publicul, nu sunt destul de antrenante pentru ei.

- Credeti ca Eliade a iubit-o? Ea l-a iubit, credeti?

- Ea... cred ca a facut o pasiune pentru el...

- Specifica tineretii...

- Da. Cat despre el... El pur si simplu cred ca a luat-o ca pe o distractie. (Rade).

- Credeti?

- Nu cred ca a fost serios.

- Stiti ca romanul lui a primit un premiu important in Romania? Ca si cartea ei, care a primit un premiu indian prestigios.

- Da, cartea ei a fost foarte populara.

- Nu inteleg. India are efectul asta asupra europenilor. Ne uimeste contradictia intre prejudecata si libertatea ideilor. India a legalizat avortul inaintea Americii. Nici o femeie nu poarta pe strada mini, nu-si arata picioarele, bratele, decolteul. In reviste insa, indiencele apar in costume de baie, lenjerie, fuste mini... Unii straini spun ca asta e ipocrizia Indiei. Eu n-as numi-o asa. Mie imi place. Dar cum vine asta? Oficial se premiaza ceea ce e blamat de sistemul traditional, iar ceea ce e blamat astfel are priza si la public. Nu credeti ca e pur simplu vorba de un progres al mentalitatii, ca tinerii incep sa se exprime mai liber?

- Ba da. Dar nu e numai atat. Pentru ca daca ar fi numai atat, tinerii ar iubi la fel de mult si cartea lui. Iar cartea lui nu a fost deloc populara. Nimeni nu stie de ea.

- Poate ca nu vor sa se stie ca au citit-o.

- Nu, nu e prefacatorie. Efectiv nu e citita. Pe cand pe a ei o stie toata lumea. Fetelor tinere le place foarte, foarte mult cartea ei. Foarte mult! Poate si pentru ca le e interzis sa se poarte cum scrie acolo... N-au sansa sa traiasca asa ceva. O, daca as avea ocazia, as face la fel, zic ele. Dar nu viseaza, in schimb, sa faca lucrurile descrise in cartea lui.

- Da, pentru ca el merge prea departe. Spuneti-mi, ar fi ceva obisnuit pentru o fata de azi sa faca sex inainte de casatorie?

- Nu prea cred... de fapt, nu stiu. Sa va spuna ei. (Face semn spre cei trei tineri care m-au intovarasit in aceasta vizita: indianca Shangamitra Sharkar, romanii Dana Sugu si Vlad Sovarel, indianisti aflati la studii in Calcutta de cativa ani.) Am citit si eu literatura europeana si mi s-a parut groaznica. Cum e posibil? Oamenii se invita acasa, spun haide la o cafea sau la cina" si sfarsesc in pat.

- Si totusi, si in literatura moderna a Indiei a aparut tema sexului in afara casatoriei. Am citit cateva nuvele a caror actiune putea la fel de bine sa se petreaca in Europa. Adulterul nu e ceva neobisnuit in astfel de scrieri.

- Poate, dar, daca esti atenta, niciodata nu e vorba aici de sex de dragul sexului. Stiu ca strainii, de exemplu, sunt fascinati de sculpturile erotice de la Khajuraho.

- Sau de la Konarak... Am fost si acolo.

- Da, dar ei le iau drept sex frust. Pentru noi, ele sunt un moment de arta, dar si de viata. Nu stiu cum sa-ti explic mai bine. Uite, de exemplu, exista un film in care un barbat se casatoreste prin aranjament cu o fata foarte tanara, careia inca ii mai plac jucariile. El nu stie cum sa ii explice ce e sexul si atunci o duce la Konarak, unde ea vede celebrele sculpturi, care o impresioneaza. O educatie fara cuvinte...

- Aveti dreptate. Eu am auzit o poveste occidentala referitoare la acelasi templu. Cica un cuplu de canadieni au venit la Konarak si au incercat, in aceeasi noapte, sa imite pozitiile erotice din sculpturi. Barbatul a trebuit sa se opereze urgent de hernie. Se pare ca istorioara a aparut intr-un ziar canadian. Poate ca prea des sexul e privit la noi ca o tehnicitate, un sport...

- Vezi!?

- Dar in India reala nu exista, teoretic, ideea de dragoste romantica. Tinerii se lasa casatoriti de parinti, prin aranjament. Nu va ascund ca la inceput am fost ingrozita. Credeam ca e ceva arhaic, exotic, exploatat de scriitorii occidentali, ca si ceremonia sati" (jertfirea sotiei in rugul funerar al sotului). Iar intervine decalajul intre viata reala si fictiune. In filme, eroinele trezesc pasiuni romantice, sunt curtate. Chiar si in povestile vechi - la Somadeva, de exemplu...

- Stiu ce vrei sa spui. Tot ce pot sa-ti spun e ca nu iubirea asta romantica, cum ii spuneti voi, e baza unei casatorii trainice. Apare o cu totul alta iubire, bazata pe prietenie, pe respect.

- Bine, dar asta e o vorba care umbla si pe la noi...

- Da, dar inainte trebuie sa se stinga pasiunea. Pasiunea nu e dragoste, e acaparare, posesiune. Daca e vorba de dragoste, un barbat parasit de sotie, de exemplu, nu incepe s-o urasca. Ci, teoretic, ar trebui sa ii vrea binele, sa o iubeasca mai departe.

- Nu m-am gandit la asta... Pasiunea ca obstacol. E adevarat ca la noi stingerea pasiunii si instalarea unui sentiment mai pasnic e considerata o regresie. Si totusi, nu ma impac cu ideea ca o femeie nu stapana pe propriul ei destin. Ca isi cauta fericirea alaturi de un necunoscut. Noaptea nuntii devine atunci hidoasa. Chiar un sport. Pentru el. Pentru ea..., e aproape viol.

- Un necunoscut?! Eu cred ca mult mai necunoscut iti este cel pentru care faci o pasiune si cu care te casatoresti in virtutea ei. Dragostea te orbeste. Nu stii mai nimic despre el. Nu ii cunoasti familia... Pe cand la noi, familiile se cunosc intre ele, se analizeaza pozitia sociala, astrele, fizicul, performantele viitorului sot. Iar rezultatul vorbeste de la sine.

- Da, am observat cu stupefactie ca perechile casatorite sunt mai unite aici. Cred ca e o lectie buna pentru Occident, care a pierdut mult din magia dragostei, a sexului chiar. Si totusi, eu as vedea solutia undeva la mijloc.

- Poate. Starea de lucruri se schimba mereu. Stiu ca uneori cel care iti este sortit s-ar putea sa faca parte din alta categorie sociala si sa para nepotrivit. Eu chiar am in romanul meu, Un moment cat se poate de frumos, cateva povesti de dragoste de felul asta. Subhadra, fratele Uttarei, se indragosteste de Malika, o servitoare de numai 17 ani, fiica unui negutator neinsemnat.

- Apartinand, deci, castei Vaisya. Ciudat, in Calcutta castele sunt mai putin importante decat in alte locuri.

- Da. In roman, si alte personaje se casatoresc cu fete din alte caste. Povestea mea e plasata in anul 500 Inainte de Hristos. Malika, desi nu foarte alba, era deosebit de frumoasa. Stia sa scrie si sa citeasca, canta cu maiestrie la vina (regina" instrumentelor muzicale indiene, instrument cu coarde, folosit si de zeita cunoasterii, Sarasvati, sotia lui Brahma), dar intre cei doi era un zid social. Intr-o noapte cu luna plina, el vine la ea. Fata nu are nimic. Nici macar o farfurie de argint in care sa puna cateva dulciuri de casa. Atunci cumpara o ghirlanda de flori bela" (jasminum sambac, iasomie arabeasca", foarte des utilizata in Bengal la fabricarea parfumurilor) pentru iubitul ei. Cei doi fac dragoste langa helesteu. Dar schimba, in acelasi timp, si ghirlande, casatorindu-se, deci, dupa ritualul Gandharva.

- Cu toata aceasta imaginatie romantica, v-ati casatorit prin aranjament.

- Da. Eram... Cred ca pot spune de moda veche". Nu-mi doream deloc sa fac dragoste inainte de nunta. Eram exact opusul surorii mele.

- Bine, dar stiu ca in familiile de intelectuali se obisnuia de pe atunci ca tinerii sa se intalneasca inainte de nunta. Dv. v-ati vazut cu el inainte?

- Da. Sotul meu a zis: vreau sa vad fata. Nu prea se obisnuia pe atunci. Dar sotul meu venea din Anglia, de la studii. Era inginer la o firma foarte prospera. Avea automobilul lui, era descuiat". Tipul care face curte. M-a dus in multe locuri frumoase.

- Recunoasteti ca lucrurile incep sa se schimbe?

- O, sigur. In cazul surorii mele, toata lumea din familie a sfatuit-o inca de pe atunci sa il vada pe viitorul ei sot, dupa povestea nefericita cu Mircea, dar ea a zis: Nu". Pana la urma, ea si cumnatul meu nu s-au vazut inainte de nunta. Nici el n-a vrut, desi era un tip luminat". Zicea: Am auzit ca fata e frumoasa, iar eu nu sunt. Daca ma vede, cine stie ce poate sa faca?"

- Nu credeti ca, prin casatoria cu un altul, Maitreyi a devenit nefericita?

- Nu! N-am vazut-o niciodata nefericita.

- Din cartea ei razbate o unda...

- Poate din carte. In realitate, insa, n-a fost niciodata asa. S-a bucurat de viata. Poate ca nu i-a placut prea mult sotul. Nu era deloc chipes. Dar era o persoana extrem de cultivata. Ca student, luase toate premiile posibile decernate unui universitar. Era erudit, dar si plin de umor. Cand vorbeai cu el, nu-ti mai trebuia nimic! A avut cu el doi copii.

- Si chiar credeti ca era fericita?

- Da. In fond, daca nu era sotul ei, nici n-ar fi putut vreodata sa-l ia pe Tagore la ea in casa. Sotul ei era gata mereu sa dea o mana de ajutor si era foarte bun la suflet.

- Da, dar poate ca ei i-a lipsit partea romantica.

- Poate, cine stie. (Ganditoare) Dar de ce sa-i lipseasca?

- Poate ca nici nu si-a dat seama, dar o data ce s-a apucat de scris...

- Atunci toate i-au revenit in cap! Da, posibil. Stii, noi ne certam toata vremea cu sotii nostri, ducem adevarate lupte... Voi nu obisnuiti asta? In India e un lucru foarte obisnuit! Altfel, cum sa dureze dragostea? Din cauza asta ramanem impreuna 50-60 de ani. Daca ar fi dragoste fara lupta, ce s-ar alege?

- Dar nici divortul si recasatorirea nu sunt prea bine vazute aici - mai ales pentru femei.

- Da si nu. Eu chiar am scris o piesa, s-a pus in scena de trei ori - Cenusareasa. Un musical.

- O versiune moderna?

- O verziune bengaleza.

- Cum ii spuneti in bengali?

- Harano-nupur.

- Aha, deci aici Cenusareasa nu-si pierde condurul. In India nu exista cultul incaltamintei, ca la noi...

- Da. Harano este lantisorul pe care femeile il poarta la picior, iar nupur inseamna pierdut".

- In Europa, numele fetei vine de la cenusa".

- La noi, vine de la obiectul pierdut. Si deoarece pentru noi un condur de cristal nu prea are sens, in locul lui Cenusareasa pierde podoaba de la glezna. Eroina mea e Ila. Stiti, in poveste erau cele doua surori vitrege, ale masterei. La noi nu se obisnuieste ca femeia sa aiba copii din alta casatorie, asta pentru ca vorbeam de divort. Numai barbatul are acest privilegiu. Asa ca le-am facut pe surori mai tinere decat Ila.

- Ce pregatire aveti?

- Inca din copilarie citeam pe nerasuflate. Chiar pe ascuns, pentru ca nu aveam voie. Dar nu m-au lasat sa-mi termin studiile la Universitate. Mai aveam sase luni si absolveam...

- De ce v-au oprit?

- Pentru ca nu se cadea ca o fata sa mearga in mijloacele de transport in comun, la gramada. Iar eu trebuia sa iau tramvaiul sau autobuzul ca sa ajung acolo.

- V-ati suparat?

- La inceput da, cum de nu? Dar dupa aia mi-a trecut. Nu voiam sa fac cariera. Am inceput sa citesc singura. Intotdeauna am avut noroc sa am la indemana o biblioteca imensa. Intai la tata acasa. Acolo se gaseau zece mii de carti. Cititul mi-a oferit momente de mare fericire.

- Cine locuieste acum in casa?

- Am vandut-o.

- Casa unde s-au intamplat evenimentele acelea?

- O, nu, aceea era o casa inchiriata, in Bowanipur Bagan Road. Dupa acele incidente am inchiriat o alta casa. Apoi, pentru a o face pe sora mea sa uite povestea cu Mircea, mama si tata ne-au dus intr-o calatorie la Benares. Aveam un bungalou mare. Pe didi au dus-o la Agra, Mathura si in alte locuri. Numai ca sa ii treaca suferinta. N-am fost nici o clipa geloasa, desi eram lasata, ca intotdeauna, acasa.

- Deci, una peste alta nu v-a placut nici cartea ei!

- Vai de mine, sigur ca nu! Ea nu mi-a dat-o niciodata, mi-a dat-o altcineva si atunci am sunat-o si i-am zis: Trebuie sa opresti difuzarea ei!"

- Lucrurile erau descrise asa cum se intamplasera in realitate sau se transformasera in mintea ei, o data cu trecerea anilor?

- Nu pot spune cu certitudine. Aveam doar 11 ani cand s-a intamplat totul. Si ma maturizam cu intarziere. Nu eram tipul de copil dezghetat. Eram tare necoapta pentru varsta mea. Asa ca n-am inteles nimic. Din cauza asta s-a si intamplat asa. Adica am ajuns sa spun ce-am vazut. Stii, am vazut ceva ce n-am inteles, ceva straniu. I-am intrebat pe ei: Ce faceti?" Iar ei mi-au spus: Nimic, n-ai vazut bine". N-au fost sinceri. Iar eu n-am inteles de ce ma mint. Nu suportam minciuna.

- Pentru ca stiati ca nu vi s-a parut. Dv. sunteti, deci, cea care a declansat totul...

- Da, singura vinovata.

- Pentru ca erati doar un copil.

- Da. Si nu stiam ce inseamna toate astea.

- Tare mult as vrea sa-mi spuneti ce ati vazut de fapt. Stiti, in ambele carti exista descrisa aceeasi scena: cea de la Dhakuria, la Lacuri, unde dv. ii vedeati sarutandu-se. Asa s-a intamplat cu adevarat?

- Nu sarutandu-se. (Cu voce soptita, conspirativa) L-am vazut pe el... am vazut altceva... Sa-ti spun? Bine, iti spun. N-am mai spus nimanui ce-am vazut atunci...

- Va implor, povestiti-mi.

- Ea avea un sari foarte subtire. Eu eram bolnava, aveam anemie, aveam nevoie de aer curat. Deci numai din cauza mea au fost in ziua aceea acolo. Stateam intinsa pe banca. Didi era si ea, si Eliade. Deodata, m-am ridicat in capul oaselor si am vazut ceva alb, semanand cu o mana, aici, sub sariul ei. (Arata spre piept) Pielea era alba, nebronzata, intelegi! Sari-ul era albastru, mana prea alba sub el. I-am intrebat (incepe sa vorbeasca in bengal): Ce e? Ce-i asta?" Nu, nu, nimic", mi-au zis ei repede. N-am realizat imediat ca era mana lui Eliade. Dupa aceea mi-am dat seama.

- Si atunci i-ati spus mamei ce ati vazut.

- Nu. Vezi tu, mama era o persoana foarte blanda si buna. Primea in casa persoane suferinde, sarace, chiar daca nu-i erau rude. Atunci era la noi o fata pe care mama a ajutat-o sa intre in scoala sa invete. De fapt, ei i-am spus: Didi, ce sa insemne asta?" Bineinteles, ea a inteles mai bine ce se petrecea.

- Mult mai bine decat dv.

- Poti sa-i spui mamei?", am intrebat-o. Da, de ce nu?". Bine, atunci, spune-i". Si i-a spus. Dupa asta, s-a intamplat ce stii. Si sora mea a scris toate astea.

- Cred ca tatal dv. a innebunit!

- Da, s-a infuriat, a strigat. Urla prin casa.

- Ati suferit pentru ce ati facut? V-a parut rau?

- Da. Eram de-a dreptul nefericita. Ma simteam vinovata pentru toata tulburarea iscata in casa. Eu facusem toate astea. Eliade a fost alungat, didi plangea intruna...

- Imi amintesc ca in carte Eliade scrie ca erati foarte necajita ca i-ati despartit si i-ati scris un bilet.

- LUI???

- Da, pentru ca va parea foarte rau ca le-ati distrus iubirea.

- Nuuuu... Dar le-am spus lui didi si lui Khoka. Dar nu lui. Cu el n-am mai avut nici o discutie.

- Le-ati spus ca va parea rau pentru ce se intamplase?

- Da. Dar lui nu am mai avut ocazia. Deja nu mai era in casa. Eram cu adevarat nefericita pentru ce facusem.

- Ce fel de om era tatal dv.?

- Era foarte dragut. Dar cand se infuria, se infuria rau. Multi apelau la el, cerandu-i ajutorul. Era respectat pentru eruditia lui. Chiar si de Eliade. Tata l-a ajutat. I-a aranjat bursa platita de maharajah.

- Era o perioada de efervescenta culturala. Voiam sa va intreb despre spectacolul lui Uday Shankar. L-ati cunoscut personal atunci?

- Atunci nu. Din cauza lui didi. Voiam sa-l vad dansand. S-au cumparat biletele pentru spectacol. Mircea Eliade a primit biletul meu. Eu am ramas acasa. Am fost furioasa. Chiar geloasa, daca ma gandesc bine.

- Iar Eliade era gelos - asa pretinde de fapt in carte - pe Uday Shankar. Pentru ca Maitreyi ar fi putut sa-l considere un fel de zeu.

- Cine?! Eliade, gelos pe Uday Shankar?! (Rade cu pofta, amuzata de idee)

- Da, pentru ca Shankar era frumos.

- Frumos si stralucit dansator. L-am cunoscut mai tarziu. M-am imprietenit cu sotia lui, Amala Shankar. Era mult mai tanara decat el, cu vreo douazeci de ani.

- Deci Mircea Eliade v-a rapit placerea de a-l cunoaste mai devreme.

- Nu neaparat sa-l cunosc, dar voiam sa-l vad dansand.

- Pe vremea lui Uday Shankar se obisnuia ca fetele sa ia lectii de dans?

- Dansul era pe vremea aceea tabu. Dupa cucerirea de catre englezi, indienii au inceput sa maimutareasca obiceiurile occidentale si dansul clasic indian a decazut. Devadasi-ile (dansurile templului) din Sud erau vazute ca prostituate, iar multe dansuri interzise. A fost nevoie de o generatie intreaga de artisti straluciti ca dansul sa-si reia locul si prestigiul pierdute, ca indienii sa isi recastige interesul pentru propria lor cultura. Tagore a fost adanc impresionat de dansul Manipuri si le-a pus pe studentele sale sa danseze, la cursurile din universitatea lui, la Shantiniketan. Incet, incet, chiar si parintii care erau total impotriva ideii ca fetele lor sa danseze, si-au trimis fiicele la el. Cand mi-am dat cele doua fiice la dans - danseaza foarte bine amandoua! -, socrul meu a zis: Mama voastra si-a dorit toata viata sa danseze, si cum ea n-a putut, acum va pune pe voi!"

- Si spectacolul lui Shankar apare in ambele romane.

- Dar sora mea a scris alte lucruri care m-au infuriat.

- Ce anume v-a necajit?

- A scris ca eram geloasa, pentru ca imi placea Eliade! Ea asa a scris. Sper ca Mircea n-a scris asta! A scris?

- Nu.

- Ce bine! N-am citit cartea lui... Ea asa a scris, ca imi placea si eram geloasa.

- Poate se referea la ceva inofensiv, copiilor le plac sau nu anumite persoane.

- Dar nu mi-a placut nici asa!

- Deloc?

(Cu voce timida, parca nevrand sa ma ofenseze) Nu.

- Nici ca persoana?

- Nu, pentru ca nici n-am avut ocazia sa-l cunosc asa de bine. La un moment dat, s-a pus problema sa-l invat bengali si am zis repede Da, sigur", ca orice copil cand e vorba sa se fuduleasca in fata unui european.

- Stiti ca mai tarziu el a ajuns un scriitor si filozof renumit?

- Stiu. Am o carte a lui depre India. O carte de mitologie. Si am citit si cateva pagini din biografia lui. Parerea mea e ca n-a inteles deloc filozofia indiana. Iar partea referitoare la Tagore... nici asta nu e corecta.

- Nu? In ce sens?

- Scrie ca toate fetele obisnuiau sa vina la Tagore. Intelegi, in context european, intalnirea intre un barbat si o femeie, intre o fata si un baiat, are o singura conotatie. Se subintelege neaparat altceva. Dar mai sunt atatea alte feluri de a place pe cineva, chiar de a iubi, care nu implica sexul.

- Iubire spirituala.

- Spirituala, sau doar ceva estetic.

- O placere estetica.

- Da, inspirata uneori doar de un rand dintr-o poezie a lui. De melodicitatea poeziilor lui Tagore, vocea lui, blandetea lui.

- Stiu ca Chitrita inseamna ceva anume, ca toate numele indiene.

- Da. Pictat, peisaj".

- Un nume predestinat, as putea spune. Pentru ca inseamna si personaj", nu?

- Da.

- Sunteti un personaj viu, foarte prezent in cartea lui. El scrie in roman ca va iubea foarte mult. Ca pe un copil, evident...

- Da? Nu stiam. E foarte... (vizibil magulita). Poate pentru ca eram atat de inocenta. Stai putin. Imi amintesc ceva. Ma jucam intr-o zi pe terasa (casele in India au acoperisuri plate, folosite ca niste odai in aer liber) cu o prietena, Uma, care acum e moarta. Eram in vacanta, cred. Uma mi-a zis deodata: Vino repede, repede, sa vezi ceva: Si atunci ce crezi ca am vazut? Pe Eliade, pe terasa, pe un pled, intins la soare.

- Se bronza.

- Da, facea plaja!!!

- Ca orice european.

- Sa-l fi vazut cum arata! Am luat-o la fuga. Si sa vezi ce ne mai sfaraiau calcaiele! (Rade in hohote).

- Da, scena e si in cartea ei. Stiti ca Eliade s-a dus in Shantiniketan cu sora si tatal dv. in 1930?

- Eu n-am fost atunci. Oriunde se duceau, eu ramaneam acasa...

- Ati ratat o multime de lucruri in vremea aceea. Aveati toate motivele din lume sa fiti geloasa. Eu, una, as fi fost. Sa nu merg in Shantiniketan, sa nu-l vad pe Uday Shankar... Macar pe Tagore l-ati cunoscut inainte?

- (Rade cu pofta) Tata era, cum am spus, un mare invatat. A tinut conferinte la Universitatea lui Tagore, in Shantiniketan. Eu aveam sapte ani si didi doisprezece, cand l-am vazut pe Tagore. Mama si tata ne-au dus la Shantiniketan. Sora mea tocmai incepuse sa scrie poezie. Doisprezece ani e o varsta buna sa incepi sa scrii poezii. Si eu am scris, dar sora mea a zis ca nu-s bune. Sora mea nu era ca mine, introvertita. Ea se exterioriza usor. Cand voia ceva cu tot dinadinsul, obtinea. Nu s-a lasat pana ce tata nu i-a dus poeziile la Tagore. Poetul a zambit si a zis: Bine, foarte bine...". Toata lumea isi ducea pe atunci poeziile la Tagore, la corectat". Mai tarziu, Tagore mi-a spus si mie sa-i trimit poeziile mele sa le vada.

- Si i le-ati trimis?

- Nu, nu i le-am trimis.

- De ce? De fapt mi-ati spus de ce. Erati o introvertita, spre deosebire de didi.

- Da. Eram prea timida. Acum imi pare rau.

- V-a impresionat cand l-ati vazut prima data?

- La sapte ani?

- Da.

- Atunci am zis: Cine o mai fi si asta?"

- Era macar frumos, in ochii dv.?

- Atunci imi parea un fel de zeu. N-am mai vazut in viata mea o persoana atat de placuta, de calda. Si nu pentru ca era chipes - asta nu e foarte important. Desi era, intr-adevar, foarte frumos.

- Cand l-ati revazut?

- Eram deja mare, cand am ajuns din nou la el. Aveam optsprezece ani.

- Tagore v-a impresionat in acelasi fel ca pe sora dv.?

- Nu. Ea a pus mult romantism in asta. Eu n-am indraznit niciodata sa-l vad in felul acela.

- Cat de importante au fost scrierile lui Tagore pentru dv.?

- Noi am fost crescute in spiritul lui Tagore. Puteam recita carti intregi ale lui. Poezia insemna Tagore. Am scris chiar de curand o carte despre el, Tagore in cautarea absolutului. Mai tarziu, sora mea a avut o viata foarte frumoasa la Mongpu. Un loc foarte frumos si linistit.

- In munti, nu?

- In Himalaya. Si lui Tagore ii placea acolo foarte mult. Didi a fost foarte suparata ca eu am reusit sa primesc o suvita din parul lui Tagore. Nu stiu daca mai are cineva una. Stii cum s-a intamplat? Eram la casa ei din Mongpu, in Himalaya. M-am dus in baie, unde am vazut o bucla de par. Cine a taiat-o?", am intrebat eu. Pai cine, eu!", a zis Tagore. Daca un frizer poate sa faca asta, eu de ce n-as putea?". Asa era el, mereu pus pe gluma. Atunci i-am cerut bucla. O vrei, a zis el, atunci ia-o, iti mai dau si altele!".

- Sisirkumar Ghose pomeneste undeva ca Tagore s-a retras, bolnav, la Mongpu. Prin 1937, Maitreyi are si o carte, daca nu ma insel.

- Mongpute Rabindranath".

- Rabindranath la Mongpu.

- Erau copaci inalti, pasari, o gradina intinsa. Lui didi ii placea viata. Ea si cumnatul meu faceau excursii prin imprejurimi. Viata ei era foarte frumoasa. A uitat complet de dragostea pentru Eliade. Desi am inteles ca mai tarziu a aparut iar la suprafata.

- Dv. ce ati facut dupa ce v-ati casatorit?

- Dupa un timp, m-am apucat de scris. Veneau la noi multi editori de la ziare prestigioase.

- Ce scriati?

- La inceput, poezii, ca toti copiii. Scriam poezii umoristice. Apoi povesti. Dupa aceea m-am apucat sa citesc Upanisadele, pentru ca stiam ca l-au influentat foarte tare pe Tagore, in tinerete. Am fost foarte fericita cand am ajuns sa le pot traduce in bengali. Am tradus trei sau patru. Nu-mi place filozofia buddhista. Eu sunt omul Upanisadelor. Imi plac, in schimb, povestile buddhiste. Tagore le-a pus in versuri. Tocmai am tinut o prelegere la Universitatea din Calcutta. A, va uitati pe raft... Da, e Buddha. Buddha e placut la vedere, imi place sa-l am in casa. Imi place sa-l privesc. Eu cred ca oamenii gasesc interesanta nu atat filozofia, cat viata lui. Mi-ar placea sa fac un film despre Buddha. In romanul meu, personajul principal vrea toata viata sa-l intalneasca pe Buddha.

- Interesant cum, dupa aproape 8 secole de buddhism, India s-a intors la zeii ei. De aici, buddhismul s-a imprastiat in Asia cu succes. Tocmai aici nu a prins" sau a prins prea puin. Si, totusi, hindusii sunt foarte cosmopoliti in rugaciunile lor. In multe zone, se roaga, deopotriva, la zeii lor si la Iisus sau Buddha. Dar daca vorbim de hinduismul pur... Am fost la Kalighat si la Dakshinesvar (templele zeitei Kali). Va plac?

- Oh, la Kalighat nu ma duc niciodata.

- Pentru mine, Kalighat e infricosator.

- O, da, oribil.

- Credeam ca numai pentru mine, ca european.

- E infricosator, dar multi oameni merg acolo. Nu stiu de ce...

- Dakshinesvar mi-a placut.

- Dakshinesvar e cum trebuie. Mult mai bine. Are spatiu, largime... Si Belur-Math (templu al ordinului Ramakrishna) e frumos.

- Foarte frumos. E interesanta arhitectura lui, amestecand elemente din toate religiile mari. Fatada in forma de potcoava, ca la buddhisti, balcoane in stil rajput si mogul, pavilioane pur bengaleze, planul salii de rugaciune in forma de cruce crestina. E adevarat ce se spune: ca, privit din diverse unghiuri, poate trece drept templu indian, moschee musulmana sau biserica crestina. Dar de ce nu va place Kalighat?

- Am discutat de multe ori cu preotii de la Kalighat si i-am intrebat de ce continua cruzimile astea, sacrificiile de animale. Nici sacrificiile musulmanilor nu-mi plac. Dar la Kalighat... Nu inteleg cum cineva poate ucide in numele Marii Zeite, cea pe care o numim in acelasi timp Mama tuturor vietuitoarelor. Ce, tapul acela sacrificat nu e si el copilul Ei? Ii oferi zeitei sacrificiul propriului ei copil, si asta in public, cu tam-tam. E un nonsens. Nu vorbesc despre alte religii. Eu m-am nascut hindu. Dar totul a devenit o afacere. Multi preoti au devenit putred de bogati. religia adevarata e cea mai intima. Si crestinismul mi se pare dogmatic. Iar musulmanii, ce sa mai spun... Interesant ce s-a intamplat cand s-au infruntat hindusii cu musulmanii. Si hindusii, trebuie sa spun, erau rai. N-o sa spun acuma ca ei erau mai cu mot". Vorbeau despre cruzimile infaptuite de musulmani in numele religiei, iar ei le tratau cum le tratau pe femei, pe fratii lor din casa. Au adus cruzimea in casa.

- Va intereseaza mai mult filozofia, deci?

- Ma intereseaza totul. Dar de fiecare data vreau sa intru in profunzimea lucrurilor. Am scris si un articol despre stiinta moderna, despre fizica, despre relevanta ei in Upanisade. De exemplu, despre teoria unificarii. In Upanisade, se vorbeste despre Unul si Unicul. Sunt atatea si atatea lucruri despre care am citit si am scris! Dar nu am neglijat niciodata placerea simpla de a spune o poveste, umorul lucrurilor. Am scris apoi si drame.

- Ati scris si romane.

- Tocmai am publicat unul. Actiunea se petrece cu 1.500 de ani in urma. Pe atunci, existau doua tipuri de femei. Nu, trei: femeia care sta acasa, cea care studiaza si devine sannyasi, si prostituata. Un tanar negutator intalneste o fat intr-un port din Bengal. Era tanara sotie a altui negutator. Cei doi isi petrec noaptea impreuna. El nu poate uita. Toat viata cauta sa reinvie acea placere si o cauta in patul prostituatelor, dar nu o gaseste. Negutatorul are o sotie buna. Pe vremea aceea nu se putea divorta. Acum se poate.

- Sora dv. a scris si ea foarte mult. Drumurile voastre s-au despartit complet dupa 1930?

- Nu chiar. Oricum, am continuat sa ma duc des la Mongpu, pentru ca didi se simtea singura.

- Cand?

- Dupa ce s-a casatorit. Niciodata n-am stiut ca avea o parere asa de proasta despre mine.

- Poate ca nu avea.

- Poate. Sper...

- Se pare, deci, ca nu romanul lui Eliade v-a despartit, ci chiar romanul ei...

- Poate ca da.

- V-a spus ceva despre vizita pe care i-a facut-o lui Mircea Eliade la Chicago, cand era batrana?

- A povestit in carte.

- Da.

- Ati citit?

- Da.

- Cum Eliade o privea cu ochi goi, ati citit?

- Da. Ce spuneti de asta?

- La inceput, am zis: Ce, Eliade orbise?". Dupa asta am inteles ca era orb in sensul ca nu o vedea pe ea. Multi oameni au zis ca a fost urat din partea lui sa faca asta.

- V-a zis ceva sora dv. despre asta?

- Nu. Dupa aparitia cartii ei, relatiile noastre s-au cam rupt.

- Stiti cumva reactia sotului ei la toate acestea?

- Da! N-am stiut ca ea ii spusese despre toata povestea asta. Asa scrie in roman. Se poate sa-i fi spus, pentru ca el era un om foarte bun la suflet. Dar stiu ca mai tarziu, lui nu i-a placut ce s-a intamplat. Cand Maitreyi a plecat in America.

- Dar cand ea a scris cartea, nu a fost necajit?

- Ba sigur ca da. Cum sa nu fie? Era un om linistit si bland. Insa cand ea a plecat la Chicago... Se vedea cat de colo ca asta l-a facut sa sufere. Dupa asta, a fost un om terminat. Un om distrus.

- De ce credeti ca Maitreyi s-a dus la Chicago?

- Cred ca a vrut sa reinvie flacara... Ce prostie din partea ei.

- Sotul a murit inaintea ei?

- Da. Era mult mai in varsta.

- A murit la puin timp dupa drumul ei in America?

- Da.

- Iar ea a murit destul de recent, nu?

- Cu 5 ani in urma.

- De ce a murit?

- Era batrana si a avut probleme cu inima.

- Dupa cartea ei, relatiile s-au rupt. Din cauza dv.?

- Nu..., adica da. Ba nu, de fapt ma evita de mult timp.

- De ce?

- Nu stiu, dar dupa ce m-am casatorit a devenit cam rece. E sora mea si o iubesc chiar si acum. Dar ii spunea mamei ca nu m pricep la treburile casei, cum m-oi descurca la socru-meu in casa. Apoi am editat un ziar. Aveam periodic intalniri de redactie, unde veneau scriitori celebri. Citeau din opera lor sau se incingeau discutii pe diverse teme. Nu stiu de ce, dar deseori didi se aprindea si se enerva, jignindu-i.

- Dar de ce nu s-au imbunatatit relatiile dupa aparitia romanului ei?

- Acolo scria ca am fost geloasa si rea.

- Si v-ati infuriat.

- Nu chiar... Dar i-am zis: Cum poti scrie asa ceva? Ce or sa gandeasca oamenii despre noi?"

- Deci pana la urma credeti ca Maitreyi a scris romanul de dragul...

- Foamei!

- Poate de dragul dragostei. Credeti ca, in definitiv, iubirea ei nu a fost atat de mare?

- Cine poate sti adevarul, cand e vorba de dragoste? Cat poate cineva iubi?

- Spuneti ca n-a fost nefericita.

- Nu. A fost chiar foarte fericita. Avea o fire temperamentala. Uneori, se enerva si tipa la ceilalti. Dar avea o putere uriasa de munca. Era o femeie foarte capabila. Mult mai capabila decat mine. A facut o multime de lucruri. Le-a inceput si le-a dus si pana la capat. Eu m-am gandit sa fac multe, dar am renuntat pe parcurs. Nu vreau sa vorbesc impotriva lor. Cumnatul meu era un om deosebit. S-ar fi putut face un roman foarte bun despre viata ei. Dar si ea si Mircea au scris acele romane ingrozitoare. Au vrut sa vorbeasca despre dragoste. Dar nu era dragoste..., doar sex. As fi putut scrie un roman de o mie de ori mai bun - despre ea, despre sotul ei, despre viata lor.




BACK