CULTURA » Idei


« BACK

Vorbeste Rabindranath Tagore (cu Mircea Eliade)

    “-… Si atunci datoria se intalege si se simte de la sine fara nici o impotrivire, de-a dreptul in suflete. Datoria data de tine insuti, egoista in aparente dar emotionant de altruista in retaliate. Caci cu cat te vei adanci si te vei lasa in farmecul acela al meditatiei, al contemplatiei – exercitiu atat de concret la noi in India, atat de inedit si dificil d-voastra Europenilor, cu atat sufletul va descoperi si va incalzi in el dragostea catre lume, catre toata creatia aceasta care nu e altceva decat alte membre si alte suflete ale noastre. M-ai intrebat ce mi-amintesc eu din Bucuresti si daca imi amintesc ceva. Eu nu am amintiri, eu am numai bucurii si dureri si visuri si mai stiu eu ce, dar nu amintiri. Si de ce nu? Pentru ca ma impotrivesc din toata faptura mea mortii, celor care au fost candva vii si libere iar acuma sunt incheiate si cusute pe panza istoriei si de unde nu le mai scoate nimeni decat sub pedeapsa sacrilegiului. E in sufletul meu o groaza de stagnare, nu sunt filozof ca prietenul meu Surendranath Dasgupta, dar memoria, aducerea aminte la rastimpuri si parca detatsat de ceea ce ai fost tu atunci, e moarte. Asa … Ma intrebai de Bucuresti. Ei bine, ati fost atat de buni cu mine, ati fost atat de calzi si de imediati fata de operele mele, iar bietul rege Ferdinand si cu Regina Maria mi-au facut cinstea sa ma invite la Palat, si masa a fost atat de familiara, ca aici in Orient unde Poetul era mangaietorul si sfetnicul Regelui… Eu aduc din Romania, ca de altfel din intreaga Europa, o bucurie…Ei ai vazut d-ta licuricii nostri vara, aici in Bengal?Atarna ciorchini de safire pe pomi, Zboara scantei si se opresc pe maini, pe umeri. Si ce bucurie te cuprinde cand norocul iti daruieste nestematele acestea vii, mici filoane de lumina, lampioane inaripate. Si te intrebi: de ce-mi da Dumnezeu atat bucurie, mie, netrebnicul?! De ce ma copleseste cu extazul luminilor sale pe care eu nu le intaleg si, orb, nu le vad? Incepi sa te rogi din bucurie si sa plangi din nestire. Atata viata, atat dor, atat dans si atatea imnuri in jurul nostru. Intalegi D-ta? Poate ca nu inatelgi. Ma intrebai aseara: “Ce ne poate invata India pe noi, Occidentalii?” Ti-am raspunseu, dar nu prea vroiam sa iti raspund. Prietenul meu Surendranath, care ti-e professor si mare filosof la Bengalului, te-ar fi lamurit mai bine. De ce m-ai intrebat pe mine? Si, mai ales, de ce m-ai intrebat cand era de fata un filozof? Prietene, eu nu sunt decat un poet, dar un poet Indian. Eu nu-ti pot da sistem, nici explicatii. Dar eu iti pot spune cum sa traiesti si cum sa te impotrivesti mortii, secatuirii, definitivatului, rigiditatii spiritului. Toate acestea sunt alte aspecte ale mortii, ale celei mai crude morti: moartea inteligentei, si a vietii interioare. Si asta, India poate invata Occidentul D-voastra superb si mortuar. India poate descoperi Europei nu un adevar, ci o cale, si calea aceasta o batem noi aici in India de 4000 de ani. India poate invata ca viata spirituala e bucurie, voluptate si dans, cateodata tumultoasa si salbateca, asemenea ploilor Bengalului, alta data calma si elevata, asemenea culmilor himalayene. Viata spirituala e inocenta si e libertate, e drama si extaz. Ah, cuvinte, cuvinte … Daca inceraca sa vezi cat de mult facem noi din aceste cuvinte. Dansul nostrum nu e estetic, poate nu e nici frumos, cie stie, dar i-ai simtit d-ta ritmul i-ai prins d-ta fiorul de armonie cosmic pe care il simte extatic dansatorul intr-o miscare a carei taina e pecetluita, dar al carui efect in viata noastra e coplesitor? Astfel este si viata noastra spirituala. Noi spunem mereu: sa realizam cutare si cutare idee, sa realizam cutare sau cutare stare sufleteasca. Vad ca ati prins si dv. Cuvantul, dar atat. Pentru ca, Dumnezeule, cum se poate oare realiza o viata interioara in framantarile d-voastra interioare filozofice si in orasele d-voastra industriale, mecanizate si automate? Cel mult daca puteti scrie carti, tine conferinte si deschide noi universitati. Crestinismul unui Sf. Francisc sau Neumann nu mai pulseaza viu in viata Europei. Cel mult daca e o nostalgie la o anumita clasa de oameni, cu intentii bune, dar cu realizari inexistente. Baga bine de seama: India se uita numai la realizari, la viata, la gradul de implinire spirituala si de fericire mintala pe care il ating oamenii care se pretind adeptii unei dogme. Dogmele nu intereseaza, sau intereseaza numai pe “specialisti”, o categorie de oameni pe care, din nefericire, ne-ati dat-o noua prin educatia d-voastra universitara. Ne-ati silit sa studiem dupa tipicul d-voastra European, sa ne umplem capul cu istoria Angliei, care ne umileste, si cu fel de fel de stinte inutile, daca nu primejdioase, cand nu sunt studiate de dragul lor, ci prin porunca. Si ne-ati silit sa facem toate acestea, caci altfel un student Indian moare de foame … Eu nu spun ca India e o tara perfecta, aeriana si virtuoasa. India e un continent nenorocit, pacatos, mixt, batut de istorie si necunoscut de istorici, un continent care ma dezgusta (si de aceea plec in Europa), dar de care mi-e mila de gloria ei si de geniul ei care se transmite viu, continuu, prin traditie, si prin opera, de atatea mii de ani. D-ta te-ai putea convinge, in acesti ani petrecuti in India, cat de organica si de autentica este educatia Indiana. Eu insumi am incercat la Shantiniketan, sa realizez altceva, mai concret si mai binecuvantat. Sa integrez educatia scolara in marea datorie a omului: cunoastrea de sine si iubirea naturii. Aceste doua instincte, care pentru mine sunt marile datorii ale unei vieti pline, sunt cu totul ignorate in viata europeana. D-voastra incepeti sa cunoasteti natura numai dupa ce ati ucis-o, ati impachetat-o in muzee si ati sterilizat-o in eprubete. Cat despre cunoasterea de sine, d-ta mi-ai spus de atatea ori ceea ce si eu ma convinsesem cu multi ani inainte: ca procesul acesta de ordin mistic e complet viciat ca sens si alterat ca substanta in Europa. Si inca d-ta imi vorbeai despre elita. Dar europenii ignorantii, lucratorii din uzine si muncitorii pamantului? Care e contactul lor intim, efectiv si continuu cu sufletul, cu valorile sufletesti, cu fericirea meditatiei? D-ta ai vazut insa ce universala este viata meditativa printre indieni? Ai vazut hamali citind noaptea la lumina felinarelor, in Calcutta, povestea Ramayanei. Cititul nu e frivol si exterior, cum e de obicei in Europa, printre cei de rand. Lectura unei carti sfinte – ei ele sunt putine in India, de aceea fiecare nu le cunoaste decat pee le, dar le cunoaste bine, aproape pe de rost – e un exercitiu de punere in scena si de drama care se realizeaza in sufletul cititorului, in activitatea lui fantastica. Ititorul e hipnotizat de epica si drama religioasa la care asista, baga bine de seama, si de care e emotionat, superumanizat si ameliorat spiritualiceste dupa fiecare noua lectura. Remarca d-tale aupra inexistentei idolatriei in India (nu risc sa ma declare asupra triburilor totemice) a fost atat de justa incat m-a facut sa-ti impartasesc anumite pareri pe care le-am expus si in romanul meu mai vechi Gora, dar pe care nu le-am limpezit inca de ajuns. Ai dreptate nu sunt idolatri in India, dar sunt legiune in Europa. Nu sunt idolatri aici pentru motivul ca nici un credincios nu se roaga la imaginea zeului, ci ia aceasta imagine, o mediteaza pana ce a asimilat-o interior, si ii ofera apoi ofrandele sau practica ritualul necesar. Zeul e numai vehiculul imaginii interioare, care trebuie insufletita si dramatizata de catre credincios. Iarasi procesul de interiorizare, de activitata fantastica, pe care ti-l amintisem vorbindu-ti de Ramayana. Dar de ce iti spun eu d-tale lucruri pe care le sti? Ma bucur mult ca le sti, desi nu invatatura ti le-a relevant, ci privilegiul de a trai, a gandi si a simti printre bengalezi. Noi, bengalezii suntem mediteranienii Indiei; sentimentali pana la exces, ascutiti in dialectica si adanciti in viata mistica, dar neorganizati si mai cu seama fara spirit de solidaritate. Dar Bengalul reprezinta astazi ce e mai viu, mai pretios si mai original din voata spirituala a Indiei. Oh!Europa, cu uzinele ei, cu Molohul civilizatiei ei. Fiecare dintre voi, europenii sunteti uzina. Iata e aici la Shantiniketan, un tanar german care studiaza sanskrita si traduce gramatica lui Panini. Ei bine, e o industrie. Primavara nu are pentru el virtutea aceea intoxicanta, nebunia aceea de jos, voluptate si creatie – asa cum sti prea bine ca e primavera bengaleza. Dar poate nu sti nici d-ta. Nut e supara. Imi sunteti toti dragi, caopi care municti cu o indarjire si o putere inmamrmuritoare. Dar de ce sunteti incruntati? De ce aveti calvitii si frunit incretite? Vezi, prietene, munca voastra parca ar fi un blestem. Munca noastra e bucurie, e libertate, e joc, adica creatie. Aceasta as vrea sa inveti de la noi: ca munca e cel mai exact sentiment al omului, caci e asemenea unui dans urias, in care prinzi cu fiecare mana doua fete frumoase si joci ca sa slavesti viata, pe Dumnezeu, pe tine insuti si propria-ti iubire. Aceasta nu se stie, inca, din Europa. Acolo munca inclesteaza si doare. Eu sunt batran, am 70 de ani. Dorm trei, patru ceasuri. Ma destept inainte de zori si ma duc pe terasa. Acolo, in asteptarea diminetii meditez, ma rog, cant. Si apoi incepe lucrul. Am scris si eu, aproape doua sute de carti. Dar fiecare linie a fost o desfatare. Caci pacatul cel mai mare este sa te impotrivesti bucuriei, vietii care ti-a dat-o Dumnezeu, sulfetului tau. Am scris patru mii de cantece, si am nascocit atatea dansuri. Unul l-ai vazut aici, si am auzit ca te-ai apucat sa inveti si cantece. Numai baga bine de seama san nu afle profesorii tai de acasa. Ii stiu bine cum sunt, caci astfel e intreaga voastra stiinta si filozofie. Voi credeti ca adevarul e intotdeauna solemn, ca bucuria e frivola, iar dansul si cantecul inconsistente cu o educatie stintifica. Erori puritanice, vii, chiar dupa ce puritanismul a disparut. Pentru mine toate acestea se integreaza unul in altul, caci fiecare exprima ritmul si bucuria vietii, zeita care canta si plange in fiecare boaba de roua, in fiecare fir de iarba, in fiecare gand si fapta de-a noastra. Aceasta poate invata India omenirea voastra: ca datoria prima si ultima e implinirea de sine, iar aceasta e bucurie, e dans si e exatz.



« BACK