CULTURA » Idei


BACK

nObelul romanesc

Cristian Tudor POPESCU

Detest jurnalul ca forma a literaturii. Mai ales jurnalul produs de un scriitor - mai degraba il citesc pe al unei merceoloage cu permanent. Cu cat se vrea mai mult o expresie sincera, dincolo de literatura, a existentei scriitoricesti, cu atat e mai aproape nu de literatura, ci de literaturizare. Jurnalul de scriitor e un travesti unsuros, un deghizament inutil si de prost gust, o tarfa cu respect care se pretinde imaculata ca foaia alba de hartie. La nivelul cel mai de jos, e vorba de o contrafacere a realitatii menita sa loveasca perfid in neprietenii respectivului scriitor, ajunsi personaje reale", deformate dupa necesitati, sub acoperirea subiectivitatii declarate a speciei jurnal. La niveluri mai inalte avem de-a face cu o autoglorificare a autorului. Scriu din ce in ce mai prost, zice autorul in jurnal. Sau, nu mai pot sa scriu deloc. Asta nu va sa zica altceva decat: sunt un geniu, caci numai un geniu isi poate permite sa scrie prost si sa si recunoasca" asta dupa ce, evident, a scris capodopere, numai un geniu isi poate descrie cu minutie impotenta literara, pe principiul nu se mai scoala, dar ce distins atarna. Un profesionist corect cu sine si cu cititorii, daca constata ca nu poate sa scrie sau scrie prost, atunci nu publica. In nici un caz nu se fandoseste pe sute de pagini de jurnal", la pretul de lei 169.000.

Trecand peste acest prim nivel de respingere, gasesc in Jurnalul" lui Cartarescu tot felul de vise povestite noua de catre autor cu o insistenta care frizeaza kitschul. Sa-si povesteasca visele, asta face si coana Gheorghita, la coada la lapte, si coana Gheorghita nu e scriitoare. Pentru mine, a relata in public un vis - secretie mentala proprie si personala, cu tot atata relevanta pentru auditoriu cat culoarea fecalelor naratorului in dimineata respectiva - e semnul sigur al topeniei. Angela Marinescu a enuntat de curand un truism formidabil cu privire la jurnalul lui Cartarescu: domnule, pe mine nu ma intereseaza visele, pe mine ma intereseaza viata reala. In general, visul e o forma slaba" in literatura, o inutila fictiune in fictiune, un trandafir vopsit. Nu degeaba atatea povestiri proaste se termina cu trezirea naratorului din vis.

Bun, i-am citit si visele lui Cartarescu, sa vad pana unde merge. Si ce-am vazut m-a pus definitiv pe ganduri. Nu mai e vorba de amanunte. In cauza este atitudinea fata de literatura a autorului splendidului Levant si superbei Nostalgii. Obsesia lui Mircea Cartarescu, eventrata monstruos in acest jurnal, este literatura ca performanta. Sa scrii macinat de gandul premiilor literare, al topurilor, al rivalitatilor, al promovarii textelor tale pe toate caile! Spre deosebire de Mircea Cartarescu, eu am facut ceva mai mult sport in viata, chiar de performanta. De asemenea, sunt un adept al concurentei ca motor al dezvoltarii in economia de piata. Dar in literatura, asa ceva mi se pare de neconceput. Pentru mine, a face literatura e totuna cu a iubi. Iar iubirea nu poate fi gandita nicicum ca performanta. Iubirea, nu sexul, iubirea in sensul apostolului Pavel, nu poate fi premiata, nu e pe locul unu, doi sau trei, nu are grade de comparatie. Nu iubesti mai bine sau mai prost. Nu esti mai valoros in iubire decat altul - toti adevaratii indragostiti din lume sunt egali. In iubire nu te poti antrena ca sa obtii rezultate mai bune. Iubirea nu se naste in urma unei pregatiri complexe, a unei alimentatii stiintifice, a unui efort de vointa indelung educata. Ea vine sau nu vine cand da Dumnezeu. Tot asa, mii de carti citite, rumegarea vietii marilor scriitori, cenaclurile, calatoriile la simpozioane internationale nu garanteaza cu de-afurisenie nasterea literaturii. Cum si atitudinile cautate in viata, asceza in chilia proprie contemplandu-ti buricul sau viciul public si zgomotos al betiei, sexului sau drogului, pot sa te faca nu un mare scriitor, ci adesea, un rahat in ploaie.

Ca si iubirea, literatura inseamna sa atingi sufletul celuilalt. Mircea Cartarescu a vazut cu siguranta Oglinda, dar vad ca n-a retinut fraza fundamentala a gandirii artistice tarkovskiene: Arta e facuta nu sa creeze idoli, ci sa miste suflete". In literatura si in iubire, traiesti cu un singur adversar in fata: propriul tau creier, alunecos si plin de pete de intuneric. Tendinta continua a acestui chil si ceva de materie cenusie e sa distruga ce a creat. Sa falsifice forta pura a emotiei. Sa maimutareasca adevarul uman. Sa-ti bareze drumul spre ceilalti. In literatura si in iubire trebuie sa lupti cu propriile tale angoase, cu resemnarea, cu automistificarea, cu suspiciunea, cu lehamitea, cu abandonul...

Vad ca pe Mircea Cartarescu il obsedeaza Femina", Goncourt", premiul Uniunii Latine si, bineinteles, Nobelul. Pe mine nu ma obsedeaza, intrucat de multe ori se intampla sa iau Nobelul fara sa ma duc la Stockholm. Eu nu sunt un scriitor international si nici nu ma pasioneaza sa fiu. Nu scriu pentru americani, portughezi, nemti sau filipinezi. Daca vor ajunge vreodata sa ma citeasca, sa fie sanatosi. Dar acum, cat mai pot sa simt stiloul in mana, scriu pentru mine si pentru nenorocitii astia de romani, coada cozilor, ciuca batailor, ultimele gaini din gostat pe harta Europei. Cand o garderobiera, un pensionar, un student, un medic, un sofer, un roman de pe strada, pe care nu l-ai vazut in viata ta, iti spune sau iti scrie ca nu vrea sa-ti ceara nimic, ca nu vrea sa-ti dea nimic, vrea doar sa stii ca i-a mers la suflet ce-ai scris sau ce-ai spus, asta e Nobelul. Transcriu ultimul premiu Nobel, care nici nu stiu daca e pentru literatura, asa cum l-am primit de pe e-mail:

From: "Eugen Baltes" <exg@personal.ro>

To: <conduce@adevarul.kappa.ro>

Sent: Saturday, July 14, 2001, 1:08 AM

"Domnule Cristian Tudor tocmai urmaresc pe tvr emisiunea aia de erai imbracat intr-o camasa albastra nici nu stiu cum se numeste. E vineri spre sambata perioada aia in care baietasul de cartier isi traslateaza metafizicul de care e in stare spre o lenevire mocirloasa si transpirata de caldura de afara. Eu un tanar dominat de frica si lasitate ce da in complicitate cu mizeria nu stiu de ce iubesc un "nebun" in camase albastra o chelie ce exprima o structura osoasa si raspicata.

Pentru mine nebunul ala reprezinta singura realitate intr-o lume putreda de moli si lipitori.

Do you want a free e-mail for life? Get it at http://www.personal.ro/


Copyright S.C. ADEVARUL S.A., Piata Presei Libere 1, Bucuresti, Romania - All rights reserved


BACK