CULTURA » Idei


BACK

Kiciul nu bate Iliciul

Kiciul nu bate Iliciul

Cristian Tudor POPESCU

Serviciile secrete româneşti fac eforturi, sub privirea afectuoasă a preşedintelui Traian Băsescu, să obţină prerogative chiar mai tari decât ale fostei Securităţi. Motivul: hoardele de terorişti care ar ameninţa România. Periculoşi şi bine camuflaţi, atât de bine încât nimeni n-a văzut până acum vreunul. În schimb, există ceva ce invadează România, ceva cât se poate de vizibil şi înspăimântător care infectează însăşi fibra fiinţei acestui popor – şi nimeni n-a convocat Consiliul Suprem de Apărare a Ţării pentru asta. Acest invadator gros, hidos şi zgomotos poate fi numit otevism. Căile lui de atac principale sunt mass-media şi în primul rând televiziunea. Nesfârşitele show-uri cu lacrimi şi fese, hohote şi ţâţe, fete de fier care joacă prost omenia, clovni imbecili care nu pot stârni decât râsul mecanic al aplaudacilor cu plată, ucigaşi, vindecători, vrăjitoare, escroci, demenţi şi, nu în ultimul rând, suporteri de fotbal urlând ca nişte maimuţe antropoide, peste aşa ceva ai cele mai mari şanse să dai când apeşi butonul telecomenzii. Până şi emisiunile de ştiri ale televiziunilor aflate în fruntea topului audienţei se întrec în a promova minute în şir otevismul. Folosesc acest cuvânt deoarece, în expresia lor de vulgaritate maximă şi pură, toate acestea se găsesc non-stop pe postul OTV, matca de unde grotescul, funambulescul, grosolănia, violenţa,  prostia floridă, minciuna paranoică pleacă în fiecare noapte spre toate colţurile ţării.


De prin anul 2000 încoace, România este supusă unui adevărat bombardament otevist. Aşa a apărut, după generaţia nonconformismului soft PRO Tv, generaţia hard OTV, frate şi soră cu tinerii asociali din suburbiile pariziene. Tipul uman modificat astfel a influenţat evoluţia politică a României. Între 1997 şi 2000, intelectualii au dovedit că nu pot învinge postcomunismul iliescian. Şi atunci, simplii cetăţeni, mulţi dintre ei tineri, s-au refugiat în vulgar, în trivial, în obscen. Scorul electoral extraordinar obţinut în anul 2000 de apostolul vulgarităţii, C.V. Tudor, a fost primul semn. În disperare de cauză, mulţi intelectuali l-au votat atunci pe Ion Ilici Iliescu, sesizând, fie şi subconştient, că liderul comunist e o jivină politică rece şi crudă, dar nu vulgară, nici dementă. După 4 ani de guvernare post post-comunistă, în care criptocomunismul s-a transformat în friptocomunism hulpav, în disperare de cauză, intelighenţia şi-a negat propria condiţie şi a votat o variantă mai controlată a vulgarităţii cevetudoriene: Traian Băsescu. Căpitanul Băsescu reprezintă victoria kitschului afişat asupra kitschului camuflat al comunismului rezidual – interiorul casei din Zambaccian a lui Adrian Năstase. Din păcate, deci, nu spiritualitatea, ci vulgaritatea din poporul român a reuşit să sfărâme Partidul Comunist.  Dar nu comunismul, reprezentat încă de Ion Ilici Iliescu. Comunismul nu se reduce la corupţie. În Cehia intelectualului Havel sau în Polonia părintelui Popieluşko şi a Papei Ioan Paul al doilea, comunismul a fost învins întru spirit, întru duh, în România l-a dat jos, abia în mileniul trei, materia groasă...

Cât de sănătoasă politic se va dovedi o asemenea „soluţie” vom vedea. Deocamdată, daunele produse corpului social sunt grave. Şi pentru asta intelectualii trebuie să-şi asume partea lor de vină: în mare majoritate, n-au fost în stare să se apropie de mase. Au avut nevoie de un Băsescu ca să-l învingă pe Năstase, unul dintre ei n-a fost capabil. Ce le rămâne de făcut: să încerce, implicându-se în politic şi social, să ridice nivelul de simţire şi gândire, nivelul moral şi estetic al masei, milimetru cu milimetru, luptând tenace cu kitschul. Şi asta se face prin media, dar nu prin emisiuni „culturale” simandicoase, cu audienţă aproape de zero văzută ca un titlu de glorie. Mesajul intelectualului autentic este în general valid etic şi estetic, dar transmisia lui este mai mereu foarte proastă. El pur şi simplu nu-şi pune problema să fie receptat de cât mai mulţi oameni, cu instrucţie de toată mâna, şi nu coborând în zona vulgarului, ci ridicându-i pe aceştia din mocirla multicoloră. O problemă de comunicare. Intelectualii acestei ţări sunt datori, cred,  să fie mai puţin preocupaţi de ceea ce Borges numea „cea mai grosolană tentaţie a artei, aceea de a fi un geniu” şi să facă misionariat cultural media, dacă tot nu-l fac preoţii ortodocşi pe cel religios.

Altfel, viitorul preşedinte anticomunist al României s-ar putea să fie Gigi Becali.




BACK