CULTURA » Arta


« BACK

TUDOR GHEORGHE
„Nu intra nimeni pe poarta, sa manance din strugurii mei”

         De treizeci de ani, Tudor Gheorghe face sali pline. Singur, cu cobza lui, sau insotit de orchestre simfonice, canta - cu o patima plina de ofuri lautaresti - melodii rascolitoare si pline de parere de rau dupa un trecut romanesc care se pierde ca apa in nisip. Prezenti la marele succes obtinut recent, cu spectacolul „Primavara, iar innebunesc salcamii”, am avut bucuria ca, dupa caderea cortinei, marele actor-interpret sa ne acorde un interviu.

     Inviere la Podari:

  • - E luna mai si salcamii vor porni, in curand, „sa innebuneasca”. Profit de metafora din numele concertului oferit de dvs. la Sala Palatului, ca sa deschidem cu ea, asemenea unei chei fermecate, lacra cu amintiri. Asadar: cum era primavara copilariei dvs. oltenesti, parfumata de salcamii in floare?
  • - Am avut o copilarie fericita, pana la intrarea in adolescenta. Acolo s-a frant brusc, cand tatal meu a fost inchis, pe motive politice. Dar pana pe la 12-13 ani, nu am cunoscut „oprimare la picioare”, ca sa folosesc un vers de-al lui Sorescu: umblam de primavara, de cand se facea poteca pe langa gard, si pana toamna, cand dadea bruma, numai descult. Impreuna cu copiii din vecini, mergeam cu vitele la pascut, iar prin jocurile copilariei, am avut tot ceea ce se cheama libertatea si frumusetea acelei varste a inocentei si, mai ales, am descoperit natura, asa cum a lasat-o Dumnezeu. La un kilometru de sat, era o padure foarte frumoasa, acolo lasam vitele sa pasca, iar noi dadeam frau liber jocului si fanteziei. Dupa ce se culegeau viile si se facea zaibarul acela negru (am auzit ca un specialist din Uniunea Europeana a cerut ca oltenii sa scoata viile de zaibar, pentru ca, chipurile, acela ar fi un vin foarte periculos pentru sanatatea romanilor), cea mai mare bucurie pentru noi, dupa ce aduceam vitele acasa, era sa plecam printre vii, ca sa mai gasim cate un ciorchine uitat. Si acolo incepeau povestile, spaimele, aventurile noastre imaginare.
  • - Am celebrat, de curand, marea sarbatoare pascala, care ne-a inseninat tuturor sufletul. Mai reprezinta ea un eveniment in Oltenia dvs. natala?
  • - Marile sarbatori crestine au reprezentat totdeauna un eveniment, care strangea tot satul, intai la biserica, apoi in jurul meselor bogate. De Pasti, erau niste obiceiuri cu totul extraordinare, pastrate, in buna parte, si astazi. In perioada postului, care se tinea cu sfintenie, femeile se inscriau la preot. Adica duceau un pomelnic cu mortii si cu viii din neam, pe care preotul, la incheierea fiecarei slujbe, il citea. Pana la sfarsitul postului, toti aveau grija sa se spovedeasca si sa se impartaseasca, iar noi, copiii, faceam asta cu o anume smerenie amestecata cu spaima, iar bunica mea avea grija sa-mi intretina acest sentiment, ca nu cumva sa alunec in vreun pacat. Ea fiind o femeie foarte credincioasa, iar tatal meu cantaret la biserica, am crescut intr-un profund spirit religios, pe care-l pastrez si astazi, la fel ca in copilarie: tin si-acum, cu strasnicie, posturile mari, al Craciunului si al Pastelui. Sambata noaptea, cu cateva ceasuri inainte de Inviere, veneau femeile la biserica, cu cosurile frumos impodobite cu stergare si pline cu bucate: in fiecare cos erau doua sticle cu vin, o paine in test (ah, ce dor imi e de painea aceea!), oua rosii, o bucata de branza, o bucata de friptura de miel sau pui, sau curcan, ca aveau de toate. Asteptau ca preotul sa ia lumina si sa o dea oamenilor, si apoi, dupa sfanta slujba de Inviere, preotul iesea si binecuvanta toate cosurile. Imaginati-va, intr-o curte plina de iarba verde si brazi (erau brazi in curtea bisericii noastre), 400 de cosuri, in care ardeau cate 2-3 lumanari - ce spectacol extraordinar! Curtea bisericii era toata luminata si plutea un aer de smerenie si de bucurie retinuta, pentru minunea Invierii. Barbatii erau primeniti, frumosi, ferchezuiti, veneau cu palariile pe cap si se descopereau cand intrau in biserica, se inchinau si apoi duceau la consilierii parohiali o sticla de vin luata din cosul familial. Acestia o varsau in doua butoaie, care strajuiau o usa laterala altarului bisericii, usa care era deschisa numai in noaptea Invierii. Ganditi-va ca se amestecau in cele doua butoaie 400 de feluri de vin (desi viile erau cam de acelasi soi, in tot satul), si printre ele trebuia sa iesi dupa ce se termina slujba, dupa ce luai Sfintele Pasti si te inchinai pe la toate icoanele din fata altarului. La usa cea mica statea un consilier care iti oferea o cana de vin din butoiul de langa el, spunandu-ti: „Hristos a inviat!”. Raspundeai: „Adevarat a inviat!” si, ca sa intaresti raspunsul, beai cana cu vin, cam de 200-250 ml. Cand ieseai in curte, trebuia sa parcurgi drumul pana la sosea printre cele 400 de cosuri, asezate de-o parte si de alta a aleii din curtea bisericii. Prima femeie asezata la usa iti dadea un paharut de vin din cea de-a doua sticla, ramasa in cos, salutandu-te cu „Hristos a inviat!”, tu trebuia sa raspunzi pe masura si sa dai pe gat paharutul. Treceai la a doua femeie si repetai scena, si asa se face ca ajungeai pana la sosea intr-o stare usor fericita. Nu se imbatau decat cei care beau fara masura, marea majoritate a oamenilor asezati, gospodari, beau unul-doua-trei pahare. Apoi, fiecare isi lua nevasta si cosul si plecau cu totii la cimitir, unde se dadeau de pomana oua peste groapa celor mici, nepotilor si copiilor. Acolo avea loc un fenomen extraordinar: intalnirea aceasta metafizica intre vii si morti. Pentru ca, dupa ce se dadeau oua peste groapa, se ciocneau si se mancau ouale si o bucatica de branza din cos, se mai bea si un paharut, ca sa fie de sufletul raposatului. Apoi, rubedeniile si prietenii isi aduceau aminte de cei dusi si incepea o jale si un bocet in tot cimitirul. Ba, isi mai aminteau si ca raposatului ii placea nu stiu ce cantec, pe care incepeau sa-l cante, cu mare patos, ca sa-i fie pe plac celui caruia ii era dedicat. Si totul devenea absolut straniu - toata lumea plangea, canta, bea si manca in fata mormintelor, reuniti intr-un praznic-petrecere, viii si mortii. Pe la orele 9 - 10 ale diminetii, oamenii se indreptau spre casele lor, iar femeile imparteau blide cu mancare la vecini. Apoi faceau masa mare de Pasti, cu neamurile, si apoi se odihneau, iar seara ieseau pe la porti, sa mai vorbeasca cu vecinii, sa mai ciocneasca cate un ou rosu, cu cunoscutii ce treceau pe ulita. A doua si a treia zi de Pasti se facea hora, se chemau lautari, se petrecea de-adevaratelea. Pe-atunci, in vremea copilariei mele, oamenii din satul nostru traiau ca intr-un roman fantastic, gustand viata si moartea cu aceeasi patima.


     Neamul lautarilor craioveni:
  • - De-atunci dateaza admiratia dvs. pentru muzica lautarilor, pe care o continuati stralucit?
  • - Dumnezeu m-a harazit sa duc mai departe un gand si o traditie: pentru ca noi am fost binecuvantati, in zona Craiovei, cu niste lautari absolut extraordinari. Lautarii sunt asezati intr-un anume cartier - Alexandru cel Bun -, si acolo mergeam eu, cand am invatat sa cant la cobza de la unul dintre ei, pe la mijlocul anilor ‘70. Am avut toata stima lor cand m-au vazut ca vreau sa invat cobza, mai ales ca luam lectii de la un celebru lautar, Ioan Stroe, zis „Tarzan”. Erau nume celebre ale cantecului romanesc acolo, toata familia Piguleata, ei veneau la toate petrecerile, toate nuntile, la toate horele care se faceau in sate a doua zi si a treia zi de Pasti, de sarbatori. Erau mai multe tarafuri in Craiova, dar mai era si o fanfara populara extraordinara, niste instrumentisti absolut extraordinari. Nu se canta pe vremea aceea cu microfoane, trebuia sa ai plamani ca sa canti tare, sa acoperi instrumentele si sa te auda publicul, afara. Probabil si de aceea se canta atat de frumos, ca de cand au aparut microfoanele si au inceput sa cante asa, din varful buzelor, toata forta cantecului popular s-a diminuat considerabil. Lautarii de atunci aveau o impostatie vocala extraordinara si nu cantau o ora, ci trei zile, ca nuntile incepeau de sambata si se terminau luni seara sau marti dimineata. Sa canti prin praf, prin ploaie, pe drum, cand mergeau ba la nasi, ba la cumnatul de mana, ba la biserica, ba in hora - va dati seama ce glasuri aveau. Vreau sa spun ca am avut o idee fabuloasa - aceea de a intruni ultimii patru mari lautari pe care i-am cunoscut in viata: Petre Geacu, Tataroiu din Tismana Gorjului, Dindiri din Carbunesti, Topai de la Dabuleni si Marin Caleata Tandoi, zis „Fala rasului”, de la Celei. Erau absolut extraordinari. Si am vrut sa cant cu ei, era in anii ‘70, si i-am dus la televiziune. Au cantat dumnezeieste, si atunci Tudor Vornicu, Dumnezeu sa-l ierte, a zis: „Tudore, va fi fantastic daca-i scoatem pe post!”. Si pe urma s-a gasit cineva care s-a dus repede cu para si au venit de sus si au zis ca de ce sa-i bagam pe „uratii astia” pe post, ca ei erau batrani, cocarjati, fara dinti si ridati de viata grea si de batranete, si mai ales, nu erau imbracati „folcloric”. Atunci, ca si acum, de altfel, cantaretii de muzica populara apareau machiati, rimelati, cu rosu in obraji, coafati, cu costumele sclipind de paiete, iar eu veneam cu „uratii” aceia. Ei nu au inteles ca frumusetea nu era cea exterioara, ci venea din interior. De altfel, cunoasteti toata etapa aceea penibila, care continua, din pacate, si astazi.
  • - Mai canta oltenii cu cobza? Sunteti printre putinii care mai cultiva acest instrument atat de fermecator.
  • - A insemnat un lucru extraordinar faptul ca in sudul tarii si in nord au fost cobzari. Ei bine, avand gura sloboda, libera adica, ei puteau sa cante, de aceea genul epic, baladesc, s-a dezvoltat in primul rand in zonele acestea. In celelalte zone - in Moldova de sud, de exemplu -, se foloseste trompeta, iar cantaretii au avut mustiucul in gura si n-au putut canta (de altfel, pe toate cantaretele Moldovei le auzi ca din trei in trei cantece imita trompeta la refren: „tataratata”). In Banat, taragotul a avut o influenta extraordinara asupra doinei banatene, iar toti marii doinitori de acolo incearca sa imite cu glasul lor inflexiunile taragotului. In Transilvania, la fel, insa datorita conditiilor specifice ale istoriei si ale zonei, cantecul transilvan a capatat o tenta nationala pregnanta, care continua pana astazi. De aceea, si doina din Ardeal are mai multa gravitate decat in zona Banatului. Cum ai trecut muntii si ai intrat in podisul Transilvaniei, doina e grava, aspra pe alocuri, cuvintele sunt spuse mult mai simplu, mai drept si mai profund.


     Un sat la asfintit:
  • - Ati avut curiozitatea sa mergeti cu spectacolele dvs. si in fata taranilor, intr-un sat?
  • - Da, vreau sa va spun ca e o reactie cu totul si cu totul extraordinara. De pilda, am cantat doar eu, cu cobza, fara taraf, la Vulpeni, un sat care este dincolo de Bulzestiul lui Marin Sorescu, peste-un deal. Si am facut spectacolul in fata taranilor, la caminul cultural. Eu chiar voiam sa vad reactia lor, la poemele lui Sorescu: nu radea nimeni. Ci luau niste fete ganditoare si dadeau aprobator din cap, zicand: „Da, asa e! Bine zici!”. Publicul de la orase se amuza cand eu spun: „Ba, la noi muierea pupa mana barbatului, pana mai adineauri!”. Si rade cu gura pana la urechi. Dar ei, nu! Se uitau la mine ca si cum eu le spuneam ceea ce stiau deja: „Ba, da` ce venii asta sa ne spuna ce stim noi?”. Dupa ce le cantasem cele mai frumoase cantece vechi populare romanesti, dupa ce la Primarie am stat cu oficialitatile, s-au pregatit si ei, asa cum o fac mereu, oricine s-ar duce, primitori cum sunt, si cerandu-si mereu scuze, punandu-ti in fata toate bunatatile si spunand: „Ne iertati, stiti, la noi ca la tara...”.
  • - Va mai duceti acasa, in sat, la Podari?
  • - Sarbatorile de Pasti si de Craciun le petrec intotdeauna cu familia mea. Ne ducem la biserica si stam in strana familiei, ca odinioara parintii, bunicii si toti stramosii mei. Da, merg des in satul meu de peste Jiu, Podari, un sat frumos, la a carui moarte, metaforic vorbind, am asistat in anii comunismului si, mai ales, in cei din urma. Toate valorile sale s-au rasturnat, una cate una. Intai s-a stricat portul. Camasile barbatilor, asa cum port si eu la spectacolele mele, din borangic, cusute cu matase alba, alb pe alb, de un rafinament absolut remarcabil, au disparut: fetele si femeile nu mai cos camasi, nu mai tes panza de borangic. In vremea copilariei mele, oamenii cresteau multe vite, si tarancile mele erau laptaresele Craiovei, satul fiind la 6 km de oras. Acum, odata cu „binecuvantarile” industrializarii, la mine in sat s-au facut o fabrica de zahar si una de ulei, asa ca o parte din barbati n-au mai vrut sa fie tarani si s-au facut muncitori. Apoi, s-a mai facut si un abator, care lucra pentru trupele NATO, apoi o fabrica de alcool si, in sfarsit, un spital de nebuni. Cantecele au disparut, s-au facut doua discoteci, se canta manele, tinerii vor sa fie occidentali si par tembeli in imitatia lor pentru niste modele straine si in negarea propriilor radacini. Satul meu a devenit o suburbie de oras.
  • - Sunteti singur in peisajul muzical romanesc: nimeni nu va calca pe urme...
  • - Nu pe urme, ci pe de laturi imi calca: epigoni, destui. Eu am tacut din 1987 pana in 1998, cu o mica intrerupere de cateva luni de zile in 1992, cand am testat publicul post-revolutionar, am facut atunci un spectacol foarte frumos - „Cantece cu gura inchisa”. Dar dupa aceea, m-am oprit din nou si am tacut practic 11 ani. In aceasta perioada, am lucrat materialul pentru sapte serii de spectacole, carora le-am dat un generic foarte frumos: „Tudore, deschide poarta!”, ca semn al revenirii mele si ca invitatie adresata celor care vor sa-mi urmeze. Tot astept de-atunci, eu am deschis poarta si am zis: „Poftiti, pe aici sunt struguri plini de arome si dulci, veniti dupa mine si veti manca din ei!”. Ei bine, nu intra nimeni pe poarta asta sa manance din strugurii mei. Nu intra, pentru ca li se pare greu drumul deschis de mine si ei nu au timp sa studieze, ei au nevoie sa-si faca repede o trupa, sa cante sapte slagare, cat sa tina un sezon la mare. Pe de alta parte, toate posturile de televiziune comerciale vor sa castige oricum, si de aceea coboara stacheta la nivelul celui mai de jos individ. Oricum, curentele acestea se duc, ca si moda, dar radacinile adanci, pe care le-am gasit in melosul popular si in marea poezie culta romaneasca, sunt cele care ma imping, in continuare, in sus.



« BACK