CULTURA » Arta


BACK

Ingmar Bergman - 85 de ani

"Sunt propriul meu furnizor si de ingeri, si de demoni"

Magda Mihailescu

In 1997, cand Cannes-ul sarbatorea cea de a 50-a editie, 27 dintre cineastii lumii, detinatori ai trofeului suprem, rugati sa numeasca pe cel caruia i s-ar cuveni La Palme des Palmes d'Or", si-au indreptat gandul catre Ingmar Bergman. Era un omagiu, dar si repararea uneia dintre nu putinele, deconcertante erori, ale unui mare festival. Unul dintre artistii fundamentali ai secolului XX, cel in ale carui filme bantuie duhul lui Kierkegaard, Kafka, Camus, primea, in1956, cand se afla in competitie cu Visul unei nopti de vara", un Premiu pentru umor poetic", spre disperarea celor de la Cahiers du Cinema", care isi vedeau idolul umilit cu o rasplata minora. Peste un an, juriul condus de Andre Maurois ii va acorda Premiul sau Special pentru A saptea pecete", impartit, frateste, cu Andrzej Wajda (Generatia). A mai urmat un Premiu", doi ani mai tarziu: cineastul era onorat pentru In pragul vietii" (pe ecranele noastre avea sa fie botezat Voi fi mama"). Vor trece mai bine de trei decenii, pana cand danezul Bille August, caruia maestrul, retras de douazeci de ani de pe platouri, ii incredintase scenariul sau Cu cele mai bune intenti", avea sa plece de pe Croazeta cu La Palme...". Istoria festivalurilor cunoaste si astfel de intamplari ce tin, cu tot dinadinsul, sa ne incredinteze ca ironia soartei nu ocoleste pe nimeni. La amintita mare sarbatoare, Ingmar Bergman a trimis, din singuratatea traita pe insula Faro, nu numai obisnuitele cuvinte de multumire, ci si cateva adevarate pagini de jurnal care incepeau astfel: Prima mea amintire despre Cannes tine de anul 1949 si se numeste Maria Teresa". Urma marturisirea unei iubiri fulgeratoare pentru o fata ghidus vulgara", care se dovedise a nu fi fost decat o banala vanatoare de un posibil protector, bun sa o lanseze in lumea ce ia ochii si mintile atatora. Totul era perfect in perfecta lui banalitate - scria el. M-am imbatat, apoi m-am intors la hotelul meu amarat, unde am scris un poem manios, in versuri complicate. Nu mi-l mai amintesc, dar cred ca era un poem despre cinematograf, despre magia celor 24 de imagini pe secunda, asa cum se vedea ea pe chipul Mariei Teresa si despre faptul ca ma sarutase. Astazi, sunt un om batran, retras pe o mica insula, aruncata intr-o mare nelinistita. Realitatea pe care, prin jocurile vietii si ale mortii din filmele mele, am ocolit-o multa vreme, m-a ajuns din urma, m-a cufundat in timiditate si in tacere. Numai dragostea mea pentru Maria Teresa a ramas aceeasi". Este povestea unei iluzii", spunea, atunci, in 1997, Jeanne Moreau si, o vreme, am crezut si eu ca nu poate fi vorba si despre altceva. M-au urmarit, insa, povestea, evocarea magiei celor 24 de imagini pe secunda si finalul, tot atat de categoric ca si inceputul. Nu stiu de ce, dar mi s-a parut ca, dincolo de istorioara Mariei Teresa, se ascunde ceva. I-am inlocuit numele, cu de la mine putere, si a iesit: Numai dragostea mea pentru cinema a ramas aceeasi". Poate, unde doream sa scap de amintirea unor rele randuri din jurnalul sau. Cele de la pagina zilei de 22 martie 1983, scrise cu patru luni inainte de a implini 65 de ani: Niciodata, niciodata. Nu mai vreau. Vreau sa termin pentru totdeauna cu filmul. Vreau liniste". Sau, sa alung imaginea dracului desenat pe coperta carnetului de note pentru Fanny si Alexander", insotita de cuvintele: Doamne, fa in asa fel incat sa nu-mi pierd bucuria". Era bucuria despartirii de film. Nu este usor sa te impaci cu gandul ca un artist ca Bergman se poate trezi la rascrucea tuturor indoielilor unde, singur, fata in fata cu propria sa creatie, o priveste cu un rece ochi de gheata. La capat de drum, este convins ca nici nu merita sa-ti legi viata de cinematograf, daca acestuia nu-i este dat sa fie o consolare pentru ceea ce induram in viata. Poate mi-am facut si eu iluzii, jucandu-ma cu numele Mariei Teresa, dar in anul urmator acelei La Palme des Palmes d'Or", Bergman trimitea la Cannes - nu pentru concurs - In prezenta unui clovn". Nu mai lucrase, in ultimul timp, nici pentru televiziune, unde mai calcase, candva, cand, intors din drum, realizase Dupa repetitie" si Ultimul strigat". L-am recunoscut din prima clipa in care a aparut fabulosul unchi Carl, cel care ocupa un loc privilegiat in familia bergmaniana" (Fanny si Alexander, Cu cele mai bune intentii) internat intr-un spital, la Upsala, in 1925, pentru ca a incercat sa-si omoare tanara nevasta. Acum, traieste cu un singur gand: sa inventeze cinematograful vorbitor, pentru a putea fixa si a trimite, eternitatii, pasiunea sa pentru muzica si tot ceea ce se leaga de viata lui Schubert. Gaseste intelegerea altui nebun si, bineinteles, a femeilor, doar suntem in lumea lui Bergman. Filmul se face, cinematograful lui vorbitor" fiind, in fapt, cel stiut, in acea vreme, tacut", dar cu replicile rostite intr-un microfon de catre actori. Cineastul invia un miracol pe care banuim a-l fi trait, unii, in zorii cinematografului, cand parea, inca, nedesprins din crisalida. Plecata in turneu, strabatand zapezile Suediei - ca toti saltimbancii, nu? - trupa ajunge intr-o sala pierduta prin coclauri, incalzita de o soba cu carbuni. Spectatorii ajung cu greu, totusi vin. Un incendiu distruge toata masinaria, cu pelicula cu tot. Spectacolul trebuie sa continue", insa. In absenta filmului atat de repede pieritor, actorii il povestesc putinilor ramasi, ca intr-un soi de teatru improvizat. Sper, dragi prieteni - li se adreseaza protagonistul - ca va puteti imagina decorul si ca puteti simti mirosul de mucegai si murdarie". Atata vreme cat ne mai raman cuvintele, este loc pentru orice inchipuire. Cuvintele si auzul. Pentru ca avem nevoie, nu se stie, sa simtim cum falfaie matasurile Ei, ale celei care ne va da, in cele din urma, tarcoale. Moartea, cea care de atatea ori are chip cernit, de femeie, in filmele lui Bergman, Moartea cu care cavalerul medieval, intors din Cruciada, joaca sah, este, aici, un gratios clovn imbracat in alb, cu vestmintele numai broderii si perle, cu chipul nins, marcat doar de un zbenghi negru pe frunte, ce aduce cu semnul infinitului. Este prima oara cand pana si moartea aspira spre puritate, nu numai fiinta umana, mereu contrazisa in filmele lui Bergman de contactul cu lumea, creatie imperfecta, marcata de pacat. Suntem facuti din carne si sange, meniti acestuia. In etica protestanta a fiului de pastor care este cineastul, gratia, divinitatea, ar putea salaslui chiar in om. Artistul insa, impovarat de indoiala, nu poate impartasi decat o credinta evaziva in posibilitatea reconcilierii individului cu el insusi. Eu sunt propriul meu furnizor si de ingeri, si de demoni" - va spune, la un moment dat, Bergman. Singura speranta tamaduitoare este dragostea de oameni. De aceea, universul bergmanian este dominat de fiinte in aparenta fragile: femeile - paradoxal, mai puternice, totusi, decat barbatii - copiii, care prin refugiul lor in imaginatie detin o forta latenta (vezi Fanny si Alexander"), artistii. Acestia din urma pot fi sarlatani sau sfinti. Ar mai fi, in sfarsit, nebunii. Atata timp cat Dumnezeu este mut (vezi Comuniantii"), cat nu raspunde lungilor interogatorii despre viata si moarte, iar cunoasterea de sine este iluzorie, ele sunt fiintele alaturi de care pamantul mai poate fi acceptat ca un purgatoriu. Nu numai tacerea lui Dumnezeu bantuie cosmarurile lui Bergman. Intrebarile chinuitoare legate de comunicare circula ca o seva otravita prin tesutul operei sale. In Persona", actrita refuza sa mai vorbeasca. In clipa in care accepta sa evadeze din tacere, incepe sa semene ca doua picaturi cu asistenta care a ingrijit-o in clinica. Cu celebrul cadru al celor doua profiluri asemanatoare pana la identificare (Liv Ullman si Bibi Andersson), cineastul a prelungit cosmarul: nu cumva, prin comuncare, ne pierdem individualitatea? Nu ar fi lipsit de interes sa ne gandim, candva, mai pe indelete, cum un protestant ca Bergman si un ateu ca Antonioni, sunt chinuiti de aceleasi intrebari. Poate ca raspunsul este unul singur: sa invatam a convietui cu propria noastra neliniste sau nebunie. Poate ca este intelepciunea din urma, cea care, iata, l-a readus pe marele cineast, la 85 de ani - impliniti in iulie - pe un platou adevarat". Cu luni in urma, toata presa lumii anunta vestea: Bergman va filma. Astazi, Sarabanda" este gata. In septembrie va avea loc premiera. De atatea ori am spus Nu - declara el, inaintea turnajelor - incat sunt si eu surprins. Am simtit, dintr-odata, in vara lui 2001, cand lucram la traducerea unei piese de Ibsen, ca sunt insarcinat" cu ideea unui scenariu, ca o femeie". Desi vrea sa ne convinga, si de data aceasta, cum ca ar fi vorba tot despre un film de televiziune, desi se pare ca ii place, pur si simplu, cum suna fraza Fanny si Alexander este ultimul meu film", pentru noi nu mai are importanta. Vom mai vedea un film de Bergman. Nu si-a scris, definitiv, testamentul. Abia acum indraznesc sa cred ca nevinovata poveste a Mariei Teresa chiar avea si un alt talc.



Copyright S.C. ADEVARUL S.A., Piata Presei Libere 1, Bucuresti, Romania


BACK